29 decembrie 2010

Să vorbim din nou coreeană! Cuvinte şi fraze uzuale! Cum ne comportăm!

An nyeong-ha-se-yo chin-gu! Bună ziua prieteni! Kam-sa-ham-ni-da, wi hae pangmunhada! Vă mulţumesc, pentru vizită!
Kongbuhada Korean! Să învăţăm Koreană!

Marea majoritate a filmelor şi a emisiunilor sunt subtitrate în engleză, dovadă a faptului că şi coreeni au înţeles că această limbă care în timp a devenit universală este un fel de cheie a comunicării între ei şi alte naţiuni.
Oamenii în general sunt atraşi de civilizaţia asiatică, iar asta pentru că, undeva în noi zace cred eu dorinţa de onoare, de loialitate, de simplitate, iar asiaticii ştiu să scoată la suprafaţă din noi tot ce e mai bun.
Ei sunt oameni modeşti, plini de entuziasm, de emoţii, de viaţă. Sunt mereu veseli, copilăroşi şi iubesc viaţa, transmutând asta până şi în îmbrăcămintea de zi cu zi, îmbrăcăminte plină de culoare şi exuberanţă.
Asiaticilor nu le este teamă să îmbine culorile, să facă din ele un curcubeu pe care să-l poarte cu ei o zi întreagă. Nu le este jenă să îşi lase părul lung, să poarte pălării, să poarte tenişi, să îşi facă codiţe sau să poarte fuste gen balerină pe stradă. Aşa sunt ei. Frumoşi şi deosebiţi. Iubesc simplitatea saufletească...tot ceea ce vine din suflet printr-o suflare.
Deci, dacă veţi merge vreodată în Coreea de exemnplu, să nu vă fie ruşine să fiţi voi înşivă...acolo aste se apreciază. Să nu uitaţi să zâmbiţi şi să înclinaţi capul uşor când spuneţi: An nyeong-ha-se-yo ! (Bună dimineaţa, bună ziua, bună seara!).
Înclinarea capului este o formă prin care asiaticii ăşi exprimă respectul. Să nu uităm că la ei respectul se naşte în familie în special pentru membrii mai în vârstă a căror înţelepciune este socotită o adevărată valoare de viaţă, apoi pentru părinţi, în special pentru femei.


În Coreea, tradiţia impune anumite atitudini atunci când salutăm:

1. Viata personala este sacra pentru coreeni si nimeni nu abordeaza acest subiect daca un vizitator strain n-o face, in Coreea aspectele cu caracter oficial, profesional sau de afaceri un sunt niciodata amestecate cu cele ce tin de viata privata a individului.

2. In ceea ce priveste salutul, sub nici o forma nu se recomanda ca un barbat strain sa atinga sau sa pupe pe obraz o femeie intr-o perioada scurta dupa ce s-au cunoscut sau de la primul contact. De preferat ar fi o simpla, dar energica strangere de mana in care un rol important il va avea contactul vizual, care pentru coreeni inseamna sinceritate

3. La salut, cuvintele trebuie să fie întotdeauna însoţite de o uşoară înclinare a corpului.

4. Evitaţi să spuneţi bună ziua cu voce tare de la depărtare de interlocutor şi, chiar dacă o faceţi de la distanţă, nu uitaţi să însoţiţi cuvintele măcar de o aplecare a capului.

5. Nu faceţi semn de bună ziua cu mâna decât celor de vârstă apropiată. În mod tradiţional, cei care nu sunt de aceeaşi vărsta sau din aceeaşi promoţie şcolară, nu pot fi consideraţi prieteni.

6. Gradul de curbură al coloanei vertebrale este proporţional cu nivelul de respect faţă de interlocutor.

7. Atunci când se fac prezentările, persoana mai tânară sau inferioară din punct de vedere ierarhic, este cea care trebuie să ofere prima cartea de vizită.

8. Pentru a mulţumi cuiva mai în vârstă, se foloseşte totdeauna stilul formal KOMAPSUMNIDA sau KAMSAHAMNIDA.

9. La despărţire, salutaţi fiecare persoană în parte.

10. Este bine să vă abţineţi să mestecaţi gumă într-un stil occidental şi, cu atât mai mult, să evitaţi să scuipaţi pe stradă.

11. Nord coreenii pot fi şi foarte receptivi la gesturi de apropiere şi prietenie. Experţi în cultura nord coreeana modernă susţin că UN ZÂMBET ADRESAT LOCALNICILOR, ÎNSOŢIT DE CÂTEVA CUVINTE ÎN LIMBA LOR, SAU A FACE CU MÂNA COPIILOR, reprezintă gesturi ce vor fi primite cu plăcere din partea gazdelor.

12. Cadourile constituie o parte importantă a protocolului nord coreean. Este aşadar recomandat să dăruiţi ceva tipic românesc şi care să nu fie prea scump, atât în contactele oficiale cu aparatul politic şi economic, cât mai ales ghizilor şi soferului care vă însoţesc.

Tradiţia coreeană cunoaste numeroase activităţi sportive, precum tirul şi arcul, luptele şi artele martiale, plus diverse manifestări sub formă de jocuri. În societetatea confucianistă, toate aceste activităţi erau rezervate tinerilor şi oamenilor din popor, mai degrabă decât nobililor sau învăţaţilor. Coreenilor le place mişcarea şi organizează ca atare numeroase activităţi de acest gen în şcoli, în intreprinderi şi în cartierele de locuinţe.

Dintre sporturile tipic coreene se cuvine sa mentionez: SÎRUM (lupte tradiţionale), JUDO şi, bineînţeles, TAEKWANDO. TAE înseamnă pumn, iar KWAN înţelepciune, putere şi DO cale, deci calea ÎNTELEPCIUNII ŞI NU A VIOLENŢEI.

Când luaţi masa în Coreea ţineţi cont de câteva aspecte:

1. încercaţi să staţi pe jos, fie cu picioarele încrucişate, fie aşezate într-o parte.

2. turnaţi băutura celorlalţi dacă vedeţi că s-au golit paharele, însă nu foarte insistent. Asta în afară de situaţia în acre veţi bea soju, una dintre cele mai tradiţionale băuturi din Coreea.


Nu încape îndoială ca cei care sunt în vizită în Coreea vor fi invitați la băutul uneia dintre cele mai tradiționale sortimente: băutul de soju. Este un semn de respect atunci când un senior, asociat al grupului bea din paharul tău. Cineva vă va înmâna un pahar gol. Trebuie să-l acceptați și să așteptați să vi se toarne în pahar soju. Cel mai grațios răspuns pe care îl puteți da este de a  da din cap, de a mulțumi, a zâmbi și a bea soju. Continuați să zâmbiți chiar dacă gustul este foarte puternic. Atunci când Coreenii își oferă invitatului paharul să bea, invitatul poate presupune că este respectat sau că relația lor se extinde la prietenie. Invitatul nu trebuie niciodată să-și toarne propiul soju. Permiteți unui membru din grup să vă toarne și paharul va fi reumplut imediat ce se golește. Este un obicei de a goli paharul complet pentru ca el să fie reumplut și este considerată lipsă de respect să permiți ca paharul unui invitat să stea gol. Paharul cu soju atunci când vă este înmânat, îl veți lua cu ambele mâini. Coreenii cred că este un semn de respect să accepți un cadou sau o băutură, în cazul nostru, cu ambele mâini.

3. nu lăsaţi beţele înfipte în farfuria cu orez, acest gest se face de regulă la înmormântări şi înseamnă că orezul din respectiva farfurie este pomană pentru mort.

4. nu arătaţi spre cineva cu beţele, acest gest are o conotaţie agresivă în Coreea şi nu numai.

5. asteptaţi să termine masa cei mai în vârstă.

6. nu atingeţi mâncarea cu degetele, exceptând peştele.

7. nu vă suflaţi nasul la masă.

8. nu lăsaţi bacşiş.


Lecţie de coreeană. Cuvinte/fraze uzuale/zilele săptămânii, etc:

Câteva cuvinte şi fraze în coreeană:

vă mulţumesc: Kam-sa hab-ni-da
cât costă?: Ee-geo eol-mah-Yeh-yo?
îmi pare bine să va cunosc!: Man-na-seo ban-GAB-seub-ni-da
îmi pare bine de cunoştinţă, de asemenea!: Jeo-do man-neo-seo ban-GAB-seub-ni-da!
ce mai e nou?: JAL Ji-Nae-na-yo?
mă scuzaţi o clipă: jam-ggan-man-yo
îmi pare rău: jwe-song-hab-ni-da
unde este toaleta?: Hwa-Jang-SIL-ee Eo-di-ye-yo?
alo: yeo-bo-se-yo
nu ştiu: mol-la-yo
bună: an-nyoung
te iubesc: sa-rang-hae
Stai jos: An-jay-say-yo
Să mergem: Kap-shi-da
Asta este interesant: Jay-mee-ta
Este rece: Chew-eye-yo
Este cald: Doh-eye-yo
Să aveţi o zi bună: Cho-une-ha-ru-twaysayo
Să aveţi o seară plăcută: Cho-une-boam-twaysayo
Vino aici: ee-to-wa
cu un prieten: chin-gu-rang

Luni: wol-yo-il
Marţi: hwa-yo-il
Miercuri: su-yo-il
Joi: nok-yo-il
vineri: keum-yo-il
Sâmbătă: to-yo-il
Duminică: il-yo-il

Stânga: wen-chock
Dreapta: o-reun-chock
În faţă/drept: ddok-ba-ro
sus: wi-ro
jos: a-re-ro
departe: meon
aproape: ga-ka-un




fiu: adul
soţ şi soţie: pubu/naioi
soţ: namphon
soţie: anai/cho
mamă: omoni
mămică: omma
tătic: appa
tată: aboji
unchi (din partea tatei): jagun aboji
unchi (din partea mamei): oisamch
bunic: haraboji
bunică: halmoni
frate mai mic: tongsaing
frate mai mare: hyong
prieten: chingu

bere: maikju
bolnav: aphuda
anul nou: sol
bani: un
bărbat: namja
bătrân: naidula
bar: par
bagaje: jim
ambulanţă: aimbyullonsu
atenţie: juui
lift: sungganggi
autogară: posu jonghyujang
autostradă: kosoktoro
avion: pihainggi
familie: kajok
ghişeu: changgu
ghid: annaija
greu: mugopta
spital: phyongwon
seară: jonyok
problemă: munje

a înţelege: ihaihada
a citi: ikta
a explica: solmyonghada
a durea: aphugehada
a dori: wonhada
a căuta: chatta/kuhada
a face: hada
a aştepta: kifaria
a alege: sonthaikhada
a ajuta: topta
a bea: mashida
a eşua: shilphaida
a da: juda
a dansa: chumchuda
a cunoaşte: alda
vizită: pangmu

Să aveţi o zi bună! Cho-une-ha-ru-twaysayo!

(Sursa: nu toate informaţiile îmi aparţin. unele sunt culese de pe net)

aer


nu trebuie să te descriu
nu trebuie să te strig pe nume
deşi, uneori numele tău devine şoaptă
pe buzele mele
nu trebuie să te ating
tu eşti precum aerul
te inspir şi dintr-o dată lumea devine mică
poate încăpea într-o privire
era o zi tare tristă când ai apărut
fără să ştii, m-ai învăţat să respir din nou
fiecare zi,
fiecare întâmplare sau clipă
indiferent în care punct cardinal te afli
în sufletul meu

eu te voi iubi mereu
privind nordul ochilor tăi

27 decembrie 2010

Dacă am tăcut zilele acestea, nu am tăcut degeaba :)... Acum, vă las să colindaţi şi să vă lăsaţi colindaţi de români...aşa cum numai noi ştim...româneşte şi frumos, din suflet pentru suflete!

25 decembrie 2010

Hanul Poveştilor - Poveste de Iarnă


Vântul zâmbi şi trosnind din trenă obosit se retrase într-un colţ al Hanului, unde Mama Bufniţă îl


aştepta cârâind ceva din ciocul ei bătrân – aşa, numai pentru urechile ei.

- Mamă Bufniţă! Tare bine îmi pare să te revăd!

- Bu-huu! Şi mie, şi mie fie-mi penele vesele! Dar de Brăduleţ ce zici Vântule dragă?

- Ce să zic? A crescut, a crescut! Uite ce mare şi falnic este! Nu mai este doar un băieţandru plângăcios, se umflă în adieri bucuroase Vântul, e un domnişor în toată regula!

- Bu-hu-hu, daaaa! E frumos şi mâine poimâine îl împodobim iarăşi cum a visat de mic! Îţi mai aminteşti bu-hu-huuu uuuuVântule?

- Îmi amintesc, îmi amintesc...Povestea unei Nopţi de Iarnă. Nimeni...

- Brrr, da ce frig! Bre Vântule, ce ar fi să laşi pe altcineva să povestească, deoarece mie mi-ai făcut ţurţuri la blană deja! Şi de abia mai desfac botul de frig ce îmi este, clămpăni Bursucul înfrigurat până la oase. Şi, şi...de unde ştii că era o poveste? fonfăi Bursucul pus pe gâlceavă.

- Cine nu crede să-i caute cărarea şi să o urmeze până adânc în sufletul poveştii, iar asta repejor până nu dispare iarăşi, îi răspunse Vântul foarte serios.

- Cum să intru într-o poveste pe cărare? lărgii ochii cât două cepe Bursucul.

- Pe marginea coperţilor, între două vise şi o inimă de copil! Acolo unde se întretaie visul cu povestea. Cam acum ar fi momentul...

- Mda...şi eu care crezui că măcar matale ai toate doagele! Da de unde! Şi dumneata Vântule ai o mulţime de pitici pe creier ca toţi ronţăitori de poveşti!

- Pardon! se auzi un glas piţigăiat şi supărat de pe undeva din han.

Toţi căutară cu privirea şi nu mare le fu minunea când văzură un pitic nu mai mare de-o şchioapă şi nu mai mic de-o închipuire la o măsuţă elegantă tocmai pe pervazul ferestrei.

Avea hăinuţe verzi şi fes roşu din clopoţel de mac veşnic. Unii, doar aceia care îl cunoşteau îi spuneau Jips, dar ei erau puţini, iar despre Jips nu multă lume ştia că el vine din Ţara Celor Care Nu uită să Fie Copii şi este un spiriduş născut la clipă de magie – numai bun de mână dreaptă pentru Moş Crăciun când sortează cadourile pentru copiii cuminţi.

- Vai de închipuirile mele, dar dumneatale cine mai eşti? Eşti mic, dar ai gură îndeajuns de mare să te auzi până la capăt de lume! bombăni Bursucul.

- De acolo şi vin, rosti mândru piticul. Iar de auzit mă auzi pentru că aşa vreau eu, întocmai ca şi cu văzutul!

- Acum vei vrea să spui că sunt orb sau nebun?! „Întocmai ca şi cu văzutul” – imită în barbă Bursucul către micuţa prezenţă.

- Eu nu vreau să spun decât ce ai vrut dumneata în urmă cu câteva gânduri să spui. Ai spus-o cu gura matale sau poate cu botul să-i spun? Întrebă piticul dând din picoare fericit că avea cui să îi facă baniţă capul de cuvinte întoarse din condei de spiriduş.

- Spune-i cum vrei numai lasă-mă în pace cu vorbele tale răstălmăcite! se burzului Bursucul.

- Ce vorbe răstălmăcite? Nu spuneai că piticii se găsesc în creiere? Piticii sunt în case construite în pământ, în ciuperci, în flori, în copaci, în locuri unde voi nici să le vedeţi nu puteţi – poate doar undeori vă stăm în gât la unii ca să nu ne mâncaţi. Spuse piticul dând pe spate de râs.

- Aaa, asta era! Era o vorbă...doar! O vorbă..., pricepi piticule?

- Răstălmăcită ca şi a mea...râse cu poftă piticul sorbind din ceaiul său gălbui şi bine mirositor.

- Mda...voi piticii...râdeţi, iar eu îngheţ! Unde e Povestitoarea??? Îngheţ...

- Ete na pagubă! se auzi vocea mesei. Ce rău ne-ar părea nouă să amuţeşti şi tu măcar câteva ore! Ce zic? Săptămâni!

- Cine vorbeşte? Se auzi glasul Bursucului în timp ce pălăria îi sări de un cot (cu un chiot de râs) tocmai pe vârfuleţul Bradului care se scutura de veselie şi el.

- Eu sunt Bursuc! Eu sunt...Masa!

Bursucul se mai linişti, dar trase iarăşi spaima.

- Văd şi eu că eşti Masa! Cine ar scăpa din vedere aşa ceva? Gata! Eu m-am încălzit deja sau am murit. Nu ştiu! Mă mai vede cineva?

Toţi dădură din cap şi bolborosiră că nu. Şi eu, bineînţeles.

- Atunci am murit! Vai de mine! Dar...cum mă auziţi dacă am murit?

- Nu te auzim! Ne prefacem doar că te auzim, iar tu prefă-te că taci! Măcar o vreme!

- Şi tu prefă-te că povesteşti! Nu mai visa acolo băgată mai toată în sobă cu gândul la Şoarecii Clăpăugi şi Făt-Frumos!



L-am privit mirată. „Prea le ştia Bursuc ăsta pe toate. Eiii, da nu îi ascund eu de acuma visele mele? am gândit eu.”

- Viselor?

- Da!

- Ia haideţi puţin să vă şoptesc ceva la ureche. Gata! Acum puteţi pleca!

- Unde să plece, întrebă Bursucul?

- În ţara unde visele mele unii bursuci curioşi nu mai pot să le audă!

- Bine, bine, bine... Tac! De azi voi fi mut!

- Daaaa! Nici copiii care ne privesc acum nu te cred! Nu-i aşa copii?

- Ce copii? întrebă Bursucul privind speriat în dreapta şi în stânga, pe sub masă, pe sub scaune...

- Cei care ne privesc de dincolo de carte, cu ochi mari şi miraţi, cu gurile până la urechi şi care încearcă să te închipuie aşa...

- Termină cu prostiile Povestitoare! Mă sperii! Acum văd peste tot numai ochi lărgiţi şi guri hizlite gata-gata să mă mănânce şi să mă smotocească!

- Lasă...că nu te mănâncă! Ei au bunătăţi la masă nu Bursuci bătrâni şi blănoşi! îi replică Jips distrat. ! Dacă te-ar mânca înseamnă că minunile ar fi aievea!

- Ahaa! Deci minunile...

- Bursucccccccc, se auziră toţi oaspeţii Hanului...şi câţiva dintre voi care aţi găsit drumul către Han.

- Aaaaa, dar ce ţipaţi aşa? Vai de blana mea şi de supărările mele! Gata, tac, tac...! Hai povesteşte...mă rugă Bursucul obosit, amărât şi înfrânt măcar o vreme în limbariţa lui contagioasă.

- Bine...hai că vă povestesc...am zâmbit eu strecurându-mă afară din casa Şoarecilor Clăpăugi (de care vă povestesc data viitoare...) aflată la o azvârlitură de poveste mai încolo – tocmai pe pleoapele voastre adormite. Nuuu, nu îi căutaţi! Ei nu apar decât după ce somnul vă e liniştit şi îi puteţi căuta prin toate cotloanele lui mari şi frumoase! Deci...



A fost odată ca şi niciodată (dacă nu credeţi mergeţi şi vedeţi) o Noapte de Iarnă de pe vremea când însuşi Timpul era un Timp micuţ şi învăţa orele, zilele, lunile şi anii să treacă.

Nimeni nu ştia a câta Noapte era în Pădurea Bătrână de la Marginea Satului!

Până şi Pământul în rotirea sa, uitase de câte ori aţipise, în timp ce Domnul Întuneric îl acoperea cu mantia sa mare şi întunecată, iar Prinţesele Stele îi gâdilau fruntea şi sufletul.

Povestea acestei Nopţi de Iarnă este şi va fi o poveste de care toţi îşi vor aminti, pentru că este o Poveste Magică!

O Poveste cu ochi mari şi frumoşi, cu fulgi albi şi plini de voioşie, cu bufniţe şi copăcei vorbitori...

Mie, această Poveste mi-a povestit-o Eternul Vânt în timp ce îmi ridica pe ici, pe colo omătul deasupra viselor şi mi-l purta către voi.

Lui, se spune că i-ar fi povestit-o...hmm, defapt lui nu i-a povestit-o nimeni ci a trăit-o chiar el ca să poată să o povestestească, dar despre asta am să vă spun imediat, după ce iau o gură de ceai cald şi...

- Voi aţi mâncat de seară copii? V-aţi spălat pe dinţişori? Aţi dat pupicii de seară mamei şi tatei? Nu? Repejor şi apoi continuăm povestea...Gata? Bun...să revenim atunci la Noaptea noastră.

În acea Noapte, nici mai geroasă, nici mai puţin geroasă decât altele, nici mai mare, dar nici mai mică, Domniţa Lună îşi scoase chipul luminos din fereastra ascunsă a mantiei Domnului Întuneric şi salută pe toată lumea – văzută şi nevăzută - cu raze de lumină şi frumuseţe.

În timp ce Luna depăna amintiri cu Bolta Cerească, iar Întunericul bolborsea în barbă morocănos şi vesel în acelaşi timp (pentru că Prinţesele Steluţe îl împodobiră frumos), Cerul desfăcu desaga Iernii. Din sacul său senin şi sticlos păşi încet delicata Domniţă Zăpadă.

Lângă ea se aflau micuţii săi copii, fulgii de nea, care vedeau lumea pentru prima oară .

Mici şi mari, cristalini sau apoşi, fulgişorii erau cu toţii veseli şi jucăuşi. Toată Bolta era a lor – într-o zbenguailă şi un dans continuu!

Mama Zăpadă zâmbi, iar apoi îi chemă la ea să îi sărute cu drag pe fiecare în parte. Nu mai aveau să se întâlnească până la evaporarea de primăvară, când Soarele îi va topi, iar căldura îi va transforma în aburi călduţi şi îi va ajuta să se ridice înapoi în desaga cu iarnă, lângă mama lor Zăpadă!

Fulgii se grăbiră la ea repede, repede şi câteva minute îi rămaseră cu drag. Unii mai micuţi plângeau, iar ea le săruta năsucurile lor de ace cristaline încurajându-i:

- Gata, nu mai plângeţi! Ce prinţi sunteţi voi aşa plângăcioşi? Imediat trece vremea îngheţului şi ne revedem cât ai zice peşte!

- Aşa ne spui tu, dar şi tu plângi. Uite...ţi s-a scurs din ochi un ac de gheaţă!

- Păi, plâng de bucurie pentru voi! Acum, mergeţi şi împodobiţi Pământul, copacii, câmpurile şi îmbunaţi sufletele oamenilor care par că atunci când vă văd, redevin iarăşi pentru o clipă copii veseli...şi se îmbunează până şi între ei.

Fulgii se grăbiră să se aşeze peste tot în jur aşa cum le ceruse mama lor. Coborau cântând si dansând, rotindu-se în aer ca într-un carusel fermecat. Se spune că toamna la bâlciuri mai sunt carusele fermecate, cu căluşei şi nori din vată de zahăr, care luminează până departe, departe în inimile noastre şi le încălzesc.

În timp ce se apropiau de Pământ ei creşteau şi se maturizau, iar lumea devenea toată albă ca şi gândul unei zâne bune.

Măcar o vreme totul era...mai altfel, mai frumos, mai prietenos!

În mijlocul zăpezii, ici şi colo se puteau zări ochiuri îngheţate de apă – lucioase şi reci, asemeni unor oglinzi, în care, din când în când se mai privea câte o ciută sau câte un iepuraş rătăcit.

Câte un fir de fum cenuşiu şerpuia încet, pierzându-se în noapte, iar la colţ de vis câte un inorog necheza a somn frumos şi liniştit. Inorogii sunt cei care ne aduc visele frumoase şi le păzesc de coşmare!

Şi uite aşa, încet, încet – la început ca şi o adiere, iar apoi ca şi o tornadă de frig îşi făcu apariţia Eternul Vânt – pe atunci burlac şi mult mai tânăr.

Uneori şuiera, oftând prelung şi sîsîit aproape ca o şoaptă, ca o mângâiere, iar alteori şuiera furios trosnind în dreapta şi în stânga, troienind şi viscolind cu supărare.

- Dar tare năbădios şi plin de toane mai eşti câteodată, îl cicălea Luna în timp ce îi lumina calea, iar el uneori îi râdea , alteori i se ascundea.

Indiferent însă de toanele lui...Vântul aducea cu el mereu alte şi alte poveşti şi alte veşti de la cei dragi aflaţi pe la alte scorburi, hanuri, prin alte păduri sau ape, iar unii îi spuneau „Povestitorul Vânt”. El era mereu peste tot şi în acelaşi loc de fiecare dată, doar că uneori, nimeni nu ştia de ce se închidea în el şi tăcea. Unii spun că tăcea de tristeţe, de durerea răutăţii pe care o întâlnea şi o vedea din ce în ce mai mult în lume.

Alteori, adia cu nostalgie şi veselie peste tot cântând şi bucurându-se ca un copil, iar vara...în zilele toride până şi el se ascundea în peşteri bătrâne şi neştiute nevrând nici măcar frunzele să le mişte sau să le alinte cu vreo mângâiere.

În aceea Noapte de Iarnă, Povestitorul Vânt îşi plimba trena de adieri şi trosnete prin Pădurea Bătrână de la Marginea Satului. Dintre toate locurile Pământului acolo îi plăcea să se afle cel mai mult. Era locul unde tristeţea, răul şi oamenii încă nu ajunseră la fel de mult ca şi în alte părţi.

„- Unde sunt oameni...acolo mai devreme sau mai târziu visele dispar şi apare răul – spunea el cu tristeţe. E ca şi cum ar vrea să distrugă tot ce ating!...uneori până şi pe ei...”.

„- Nu e chiar aşa...îl certa Bătrânul Stejar – singurul care îndrăznea să îl certe. Copii nu sunt răi! Ei ştiu visa frumos! În lumea lor nu e mizerie, nu e răutate! Dacă i-ai auzi şi i-ai vedea uneori în visele lor ai rămâne uimit!”

„- Copiii...Bătrâne sunt copii, nu oameni! Ei devin oameni în clipa în care Bătrâneţea Sufletească le ascunde sclipirea şi Spiritul Copilăriei într-un glob fermecat şi li-l ascunde adânc, adânc în vise...”

„- Aşa este, dar nu toţi uită să privească în globul fermecat! Unii...chiar cred în poveşti, în vânt şi copaci vorbitori, în elfi şi zâne...- altfel, cum crezi că noi am putea exista?”

Vântul râdea şi dându-i câte un bobârnac prietenos îi spunea:

„- Mereu ai fost iubitor de oameni şi mereu ai crezut în ei! Tu şi optimismul tău Bătrâne...”

„- Hehe...îi răspundea Bătrânul Stejar reţinându-l printre frunzele sale, dacă aş fi numai eu...Tu ce cauţi pe la uşile, fereştile şi hornurile lor tupilit ca un hoţ de vise şi poveşti?”

Vântul se umflă cu ciudă deoarece a fost dat în vileag ca şi iubitor de oameni, dar apoi se potoli şi sărută un mugur de frunzuliţă. Nu răspunse însă!

Amintindu-şi acestea, Vântul mări adierea către Stejar şi către Micul Brăduleţ – despre care toată suflarea ştia că pe el îl iubea cel mai mult şi, dintre toate făpturile şi nefăpturile Pământului el era preferatul lui.

Îl iubea frumos şi nefiresc de mult – ca şi pe propriul lui copil!

Îl ştia de când era cât o ciupercuţă, mic şi plângăcios cu ace slăbuţe. Mereu îi era teamă să plece de lângă el,ca nu cumva vreun om sau vreun animal să îl frângă sub paşii lor grăbiţi, dar Brăduleţul ăşi înfipse bine rădăcinile în viaţă şi în pământ şi rezistase crescând mărişor.

Şi, nici nu adie multe cărări şi văi câ şi auzi de un glas foşnitor şi senin salutându-l:

- Nene Vântule! Nene Vântule! Ce bine-mi pare că te văd, că o să îmi mângâi iarăşi rămuricile şi ai să-mi gâdili trunchiuleţul cu trena matale!

Vântul se înmuie pe loc de drag. Îi venea să îl strângă în braţe până să se sature de dor de el, dar tare îi mai era teamă să nu care+cumva să îi rănească vreu ac sau vreo rămurică mică şi crudă. Îi zâmbi şi-i ciufuli vârfuleţul încă mic şi fraged, împodobindu-l cu puţină zăpadă. Părea atât de haios cu straiele lui albe, încât Vântul chicoti ascuns pe sub mantie, apoi îi spuse:

- Aşa dragul meu! Parcă îţi şade mai bine împodobit cu zăpadă şi aşa ştii şi tu că a venit Iarna. Când se plimbă Luna pe deasupra ta, sclipeşti întocmai ca un brad de Crăciun!

Tocmai asta nu trebuia să îi amintească Vântul bietului Brăduleţ, pentru că acesta, de când a făcut ochi şi era o biată rămurică vroia să fie Brad de Crăciun. Vântul pocni înciudat din degete, iar Brăduleţul oftă prelung în foşnete amărâte.

-Dar ce ţi s-a întâmplat dragul meu de ţi-ai strâns aşa abătut rămurelele? se prefăcu Vântul că nu cunoaşte de ce acesta este atât de necăjit – dar cum să nu ştie el ceva despre ce îşi dorea Brăduleţul cu atâta ardoare?

-Mi-aş dori tare mult să pot fi şi eu un Brăduleţ de Crăciun..., să fiu împodobit în mii de culori, să strălucesc şi să pâlpâi şi să am agăţate de rămurele mingiuţe colorate şi fâşii sclipitoare, iar copii să danseze şi să cânte în jurul meu, să mă gâdile cu mânuţele lor micuţe printre ramuri...spuse Braduleţul tremurând de emoţie şi visare.
Vântul trosni supărat şi îi spulberă toată zăpada de pe rămurele, scuturându-l părinteşte de ciuful mic din vârf.
-Se vede că ai stat cam aproape de Sat şi ai văzut multe lucruri pe care nu le cunoşti şi nu le poţi înţelege! Oameni par buni şi frumoşi de la depărtare, dar de aproape pot fi nişte fiinţe îngrozitor de rele! Mint, trădează, ucid... Oamenii dragul meu, nu sunt aşa cum îi vezi tu de aici...ei ard copăcei, iar asta îi bucură! Fac foc cu prieteni şi neamuri de ale tale, sunt distrugători şi răi..., iar copii fac pocnitori şi sperie oamenii bătrâni care cad şi se lovesc spre distracţia lor, iar acestea sunt doar câteva din răutăţile oamenilor.
Brăduleţul îl asculta curios şi ofticat. Nu vroia să creadă că oamenii erau doar aşa. Şi în pădure erau mule fiinţe şi rele şi bune – nu toţi pot fi doar răi sau doar buni... Cei care stăteau sub rămurelele lui erau mereu zâmbitori şi se sărutau, îşi vorbeau cuvinte frumoase, şi alergau în jurul lui...uneori gâdilindu-l cu mânuţele lor, iar copii îşi făceau căsuţe printre ramurile sale şi se ascundeau asemeni unor păsărele gălăgioase! Nu, precis oamenii nu erau aşa, gândi Brăduleţul, dar nu spuse asta cu voce tare ca să nu îl supere pe nenea Vânt, pentru că tare îl mai iubea şi îi mai era drag!
- Nu te supăra nene Vântule, zise Brăduleţul tânguindu-şi rămuricile şi mişcându-şi acele amorţite de tristeţe, dar mereu mi-ai spus să fiu sincer cu matale şi să îţi spun ceea ce simt, nu? Eu asta visez...în fiecare noapte! Visez Crăciunul, nene Vântule şi fiecare ac îmi tresare de emoţie când mă gândesc la noaptea aceea frumoasă. Aud colinzile şi simt mirosul de cozonaci, de mâncare, văd miile de luminiţe colorate din vale şi mă gândesc la Moş Crăciun cu renii săi fermecaţi. Tare mi-aş mai dori şi eu să îl mai cunosc pe Moşul nene..., tare mi-aş mai dori!
Vântul oftă obosit şi mut în faţa acelei sincerităţi şi a entuziasmului din sufletul copăcelului. Pe moment tăcu. Încerca să caute cuvinte şi în concentrarea lui amorţită se împiedică într-o scorbură bătrână şi trosni trezind-o pe Mama Bufniţă care începu să îşi învârtă capul asemeni unui girofar defect repetând mereu:
-Bu-huu! Unde sunt? Bu-huu! Cine sunteţi? Bu-huu! Unde sunt?...întreba ea speriată şi buimăcită spre hazul Brăduleţului şi chiar şi a Vântului căruia i se cam scutura mantia de adieri de la atâta râs înfundat.
-Mamă Bufniţă eşti acasă la matale, nu te speria! Eşti pe craca bătrână şi ticsită cu muşchi cald, îi aminti Brăduleţul printre zâmbete foşnitoare.
-Bu-huu-daaa! Mulţumesc micuţule drag, fie-ţi acele tale fericite, îl alintă ea! Iarăşi cred că am avut coşmare şi m-am trezit...bu-huuu...speriată, sughiţă ea buhăit. Bu-huu! Bu-huu!
-Bine te-am gasit Mamă Bufniţă, o salută Vântul înfoindu-i penele şi gâdilindu-i pielea bătrână şi obosită.
-Bu-huu...bună să îţi fie adierea şi venirea prietene drag, îl salută ea bucuroasă la gândul revederii şi pentru că mai putea să îl recunoască în ciuda anilor ei bufniceşti mulţi – poate prea mulţi. Dar ce adiere fericită te aduce iarăşi prin părţile noastre ori dragul de Brăduleţul tău nu te poate ţine departe mai mult de căteva zile vântoase? întrebă Bufniţa zâmbind şi scuturându-şi înfrigurată aripile ei mari şi frumoase încă.
-Păi, da, şuieră Vântul. Brăduleţul pe care îl cunosc de când era de-o şchioapă m-a adus aici, dar pe tine se pare că am să te muştruluiesc un piculeţ dragă prietenă! Se pare că nu l-ai învăţat să stea departe de creaturile alea gălăgioase şi plângăcioase, zise el adiind tare, dar bineînţeles fără să vrea să o rănească pe Bufniţă în vreun fel, dar biata de ea, bătrână fiind cât pe ce să cadă de pe craca ei ticsită cu muşchi cald...
-Bu-huu! Bu-huu...păcatele mele Vântule!!! Acum mă faci să îmi frâng oasele bătrâne, se tângui Bufniţa oarecum revoltată înfoindu-se către Vânt. Parcă nu l-ai cunoaşte pe Brăduleţ...! Lui când îi intră ceva în căpşorul ăla încă fraged, nimeni nu mai poate să îl facă să creadă altceva şi..., cum aş putea eu să îl ţin departe de oameni, când el cât e ziua şi noaptea de lungă tot înspre sat se înalţă să-i vadă?! Le ascultă poveştile când aceştia poposesc sub rămurelele lui, iar el se leagănă fericit mângâindu-le capetele. Ce să-i fac Vântule că tare îi mai iubeşte pe oameni şi vrea mereu să fie Brăduleţ de Crăciun!

Vântul ştiind cât de răi sunt oamenii şi simţindu-se atât de neputincios în faţa dorinţei atât de mari a Brăduleţului se umflă în adierile lui, se învârti mânios, trosni crengile uscate, scutură copacii adomriţi şi se năpusti furios către Sat. Câinii începură să urle prelung, nişte obloane se legănau lovindu-se din când în când cu putere de pereţii caselor, iar fumul nici nu scotea bine capul pe horn că Vântul îl şi împăştia supărat în toate părţile.
Brăduleţul începu să plângă, iar Bufniţa oftând îl mângâie încet şi drăgăstos pe creştetul verde şi gingaş, sărutându-l ca o mamă iubitoare (ce dealtfel îi şi era în felul ei). Cu vorbă blândă şi caldă, Bufniţa îl îmbărbătă:

-Lasă dragul meu, că Vântul mai mereu este supărăcios şi întors cu susul în jos. Aşa e el de când era mic cât o răsuflare de copil, dar nu va răni pe nimeni şi nici rău nu va face pe unde se află, pentru că este bun şi nu ştie să facă rău precum Crivăţul cel Furios. Am să zbor şi eu pânâ la el, dacă asta te linişteşte şi am să-i vorbesc să-şi domolească adierile...deşi, la vreme de iarnă suntem, zise ea zâmbind.
Parcă mai venindu-i inima la loc, Brăduleţul îşi trase năsucul mic şi lemnos printre sughiţuri foşnitoare şi alintându-se lângă aripile albastrei Bufniţe adormi niţel în supărarea lui copilărească. Bufniţa îi cântă ceva încet, îl acoperi puţin cu zăpadă şi desfăcându-şi larg aripile se îndreptă bătrâneşte către Vânt bolborosind amărâtă.

- Da ce ai şi tu de bombăni într-una? auzi ea Vântul în urechea stângă. Te pomeneşti că te-a luat şi pe tine dragostea de oameni şi te-ai înmuiat la lacrimile Brăduleţului?

- Uuufff-bu-hu-huuuaaa Vântule, strigă ea oarecum supărată pe el.

Vântul se opri o clipă de tot. Niciodată Bufniţa nu fusese atât de supărată. Defapt niciodată nu fusese supărată! Se domoli, iar Bufniţa îi spuse domolită şi ea:

- De când ne cunoaştem noi prieten drag? Aproape de o veşnicie! Penele mele demult ar trebui să fie apuse, dar...ştim cu toţii de ce eu sunt înzestrată cu atât de mulţi ani bufniceşti. Ne cunoaştem de mici şi tot de atunci am învăţat zborurile împreună. Şi oamenii şi viaţa. Fii înţelept rogu-te şi lasă copilu să zboare cu visele lui şi nu îl îngrădi în temerile tale. Lasă-l să îşi urmeze sufletul şi destinul aşa cum l-ai educat tu – să fie un copac stăpân p el, responsabil, care să ştie să aleagă pentru crengile sale! Nu înceta să crezi în el...ajută-l să înveţe şi mai multe..., iar acuma, hai înapoi că l-am lăsat singur şi trist.

- Ai dreptate Mamă Bufniţă..., ai dreptate! Tu eşti înţeleaptă, iar eu sunt mai...

- Mai Vânt...râse cu poftă Bufniţa înveselindu-l. Hai...lasă! Dacă el vrea să fie Brad de Crăciun...aşa să fie! Doar nu vom vrea să devină şi el un brad morocănos precum Bradul de pe Vale, care şi acum visează să îşi ia rădăcinile la plimbare şi să vină în sat să fie Brad de Crăciun?!
Vântul tăcu şi se opri din adiat, iar fulgii se transformară în boabe de apă sub pleoapele lui bătrâne de timp. Luna pâlpâi şi ea plină de emoţie, iar Domnul Întuneric îşi trase peste gură o bucăţică de mantie – ca să nu îl audă nimeni cum plânge ca un copil. Liniştea era parcă rece şi apăsătoare gata-gata să-l frângă. Se mişca încet şi se gândea, se tânguia şi ofta când auzi nişte voci piţigăiate şi cristaline rugându-l plângăcioase:

-Legănă-ne nene Vântule, îl rugară câţiva fulguşori, iar el amintindu-şi de ceea ce trebuia el să facă oftă adânc din inima eternităţii sale şi începu să adie încet şi liniştit...precum adie vântul iarna pe la ferestrele noastre când noi stăm cu ochii lipiţi de geam şi aşteptăm să-l vedem pe Moş Crăciun.

Fulgii începură să râdă fericiţi şi chicotind pe la o fereastră, peste o căciulă de copil sau un vârf de copac adormit...începură să danseze din nou în aer atât de alb..., atât de alb!

Vântul zâmbi şi pe când dădu să îşi întoarcă trena lui de adieri, de trosnete, de pocnete şi alte cele către Pădurea de la Marginea Satului, unde Brăduleţul lui drag se tânguia foşnind trist, un alt glas piţigăiat, plângăcios şi senin îl opri din drum.

Privind în jos, Vântul se dădu mai aproape de fereastra unde o fetiţă ce stătea cocoţată pe un scăunel, cu nasul lipit de fereastră şi cu ochii plini de boabe de rouă se ruga:

-Doamne...te rog Doamne spune-i lui Moş Craciun să îmi aducă şi mie un brăduleţ frumos pe care să îl împodobesc, să îl iubesc şi în jurul căruia să dansez şi să cânt fericită! Ar fi cel mai minunat şi iubit brăduleţ de Crăciun! Nu aş lăsa pe nimeni să îi facă vreun rău sau să îl arunce în foc...! Eu l-aş lăsa aici afară...în faţa ferestrei mele să îl pot privi mereu! Şi l-aş face rege în fiecare an de Crăciun! Ar fi Bradul Brazilor şi ar străluci în fiecare Noapte de Iarnă asemeni unei minuni! În fiecare glob mi-aş pune câte un gând frumos, câte un vis. În fiecare lumănărică mi-aş aşeza câte o speranţă, în fiecare steluţă mi-aş şopti câte o poveste, în betea mi-aş aşeza toate lacrimile şi zâmbetele mele, în luminiţe mi-ar sta rugăciunile, iar îngeraşilor le-aş da toată iubirea ca să nu mă uite niciodată cât de mult l-am aşteptat!

Fără să vrea, Vântul lăcrimă şi întrebă:

- Dar tu...copilă dragă...l-ai uita?

Fetiţa tresări şi cu uimire se apropie şi mai mult de fereastră. Îşi lipi mânuţele de geam şi privi, dar nu putu să vadă nimic. Fereastra era aburită. Se ridică puţin pe vârfuri şi o şterse cu podul palmei. Mai privi o dată.

Ca şi lovit de un gând, Vântul se scutură şi se dădu îndărăt, în timp ce din casă fetiţa îi zâmbea larg făcându-i cu mâna.

Bufniţa încremeni, iar Vântul se ciupea de fiecare adiere, trosnet...nevenindu-i să creadă.

- Pe penele mele...ce minune e şi asta Vântule?

- Dacă aş ştii! E o minune...şi atât!

În timp ce ei încercau să îşi dea seama ce se întâmplă, fetiţa ieşi afară în papucii groşi ai bunicii şi înfăşurată într-un şal mare şi alb.

- Bună seara Nene Vântule...! Bună seara Bufniţă Albastră...

Cei doi se uitară unul către altul şi nu răspunseră pe moment nimic. Fetiţa continuă zâmbind veselă:

- Am ieşit să îţi spun Nene Vântule că nu l-aş uita! Nu l-aş uita niciodată! Aşa cum nu am să uit glasul bunicului, mâinile bunicii şi dragostea lor. Nu am să-l uit cum nu am să uit poveştile şi cum nu am să-mi uit motanul şi căţelul, ...nucul unde am casă de vară şi soba caldă unde bunica ascunde cozonacii să-i ţină calzi şi proaspeţi. Ştiţi? Aici cândva va fi un Han, iar voi veţi fi oaspeţi de seamă...

- Iar tu micuţo? o întrebă Vântul ciufulindu-i părul castaniu şi moale. Tu ce vei fi?

Ochii ei mari sclipiră o clipă, apoi îi răspunse:

- Eu am să fiu povestitoare...

- Hangiţă ai vrut să spui...

- Nuuu! Povestitoare! Hanul meu nu va avea hangiţă...

- Povestitoare fie...spuse Vântul îndepărtându-se încet în timp ce în urma lui zăpada se ridica în mormane mici spulberându-se către cer într-o casacadă magică de ace strălucitoare şi gheaţă.

Fetiţa începu să râdă şi să alerge cu mâinile întinse sub ploaia de zăpadă.

- Copilă visătore şi fără de astâmpăr...ce ar fi să vii în casă acuşica, pentru că e frig, iar tu eşti aproape dezbrăcată!

- O clipă bunico şi vin!

- Gata...a trecut clipa! Haide!

Fetiţa făcu din mână fulgilor şi se duse să se ascundă în şorţul bunicii – un şorţ verde cu flori roşii care veşnic avea mireasmă de prăjituri şi de copilărie – copilăria ei!

Într-un pat bătrân şi obosit şedea un bărbat cărunt şi slab pufăind din ţigară. Fetiţa lăsă şorţul bunicii o clipă şi se aruncă în braţele bătrânului. El râse şi ridicând-o zise:

- Atâta mare fetiţa! Atâta mare!

Nu era mare. Era un ghem de om cu ochi şi zâmbet mare, cu vise multe ca orice alt copil şi care credea că în poveşti poţi intra ca într-o casă oarecare. În timp ce bunicul o legăna uşor, iar bunica îi cânta...adormi.
Lemnele uscate trosneau asemeni unor oase obosite, jarul sfârâia supărat, iar focul îşi arunca pe pereţi luminile jucăuşe încălzind încăperea.
Bufniţa zâmbi pe sub pene...Ştia ea că Noaptea asta e altfel. O simţise în suflet de dimineaţă, iar despre Vânt...ştia demult că nu ura oamenii, ba îi iubea nespus – doar că nu vroia să se ştie. Totuşi, cu fetiţa asta, ...amândoi au avut o mare surpriză!

În timp ce ea gândea şi ghiduşea pe sub cioc, Vântul îi zburli penele şi îi spuse:
-Să nu crezi că nu te-am văzut când zâmbeai pe sub penele tale albastre, Bufniţă şireată, dar...dragă mie!

Ea zâmbi. El continuă:

- Hai să ne întoarcem la Brăduleţ că o să trezească toată pădurea cu foşnelile lui plângăcioase şi trebuie să se gătească la timp de drum. El are de mers, iar noi avem de dus un prieten la o fetiţă!
- Bu-huu! Bu-huu...daaaa, îi răspunse fâlfâind fericită din aripi Bufniţa. Să ne grăbim, să ne grăbim!

Vântul ajunse la Brăduleţ înaintea ei. Acesta stătea tăcut în rădăcinile sale şi se tot bălăngănea amărât în dreapta şi-n stânga colindând încet. Vântul îi spulberă din nou zăpadă pe vârfuleţul ţuguiat făcându-i o căciuliţă:
- Hai...gata, nu te mai tângui atâta! Unui Brăduleţ de Crăciun nu îi şade bine să fie trist şi mofturos, ci vesel şi fericit! Tu trebuie sa fii mereu bucuros, să împrăştii în jur mireasmă de cetină care să îi facă pe oameni să îşi amintească poveşti frumoase, amintiri aproape de sufletele lor şi să aduni în jur doar cântece şi frumuseţe! Acele tale Brăduleţule trebuie să sclipească mereu de emoţie, îi spuse Vântul domol şi cald punându-i un fulărel si pregătindu-l de drum, în timp ce Brăduleţului nu îi mai stăteau crenguţele într-un loc de emoţie şi bucurie.
- Pot să fiu Brăduleţ de Crăciun? Pot? Pot? întreba el curios şi nedumerit în timp ce în gând se tot întreba ce s-o fi întâmplat acolo în sat de nenea Vânt devenise atât de blând şi visător. Dar la urma urmei ce l interesa pe el? Important era că putea să fie Brăduleţ de Crăciun, iar asta îl făcea să ţopăie din ce în ce mai tare de îl durea deja şi nerăbdarea.

Poţi să fi dragul meu...poţi, dar asta dacă ai să mai stai câteva clipe să te aranjez şi să apară şi Bufniţa că tare am lăsat-o în urmă...se pare...! La urma urmei...voi brazii sunteţi de două feluri: brazi ieşiţi din conuri pentru a se înalţa pe cele mai nebumblate şi abrubte piscuri, bucurând inimile oamenilor şi ale pădurilor cu prezenţa lor frumoasă şi..., brazi ieşiţi din altfel de conuri al căror destin este acela de a fi Brazi de Crăciun, brazi care în fiecare an sunt îmbrăcaţi în haine de sărbătore pe care Moşul vi le aşează pe ramuri. Voi, trebuie să străluciţi atât de puternic încât orice drumeţ rătăcit să vă vadă de departe şi să găsească în el puterea de a merge mai departe către un loc cald şi liniştit unde să îl primească pe Fiul Domnului în suflet, deoarece, în ziua Sfântă de Crăciun oamenii sărbătoresc defapt Naşterea Domnului.
Micuţul Brăduleţ se gudură fericit în braţele Vântului şi-i spuse:
-Mulţumesc nene Vântule...mulţumesc! Ai să fii tare mândru de mine! Ai să vezi că voi fi cel mai frumos Brăduleţ de Crăciun, iar lumina mea va fi cea mai strălucitoare. În jurul meu se vor aduna mereu mulţi oameni. Ei vor fi fericiţi şi veseli, iar drumeţii pribegi vor putea să îmi vadă strălucirea de departe şi mă vor putea găsi.
-Da, nu ma îndoiesc că aşa va fi, încuviinţă Vântul sărutându-l cu căldură şi dragoste pe vârfuleţul lui care se răsuci de fericire. Nu trebuie să văd...ştiu că vei fi un Brad frumos, iar asta pentru că sufletele frumoase şi iubitoare întotdeauna ştiu să aducă lumină şi căldură acolo unde este nevoie de ele! Acum,...că a venit şi Bufniţa, haideţi să ne pornim la drum ca să ajungem la timp!
Era noaptea Ajunului, iar Brăduleţul stătea în faţa casei aşteptându-l pe Moş Crăciun. Inima lui verde şi frumoasă tremura de emoţie, iar dragostea faţă de oameni şi faţă de Crăciun se pare că i-a învins până la urmă pe toţi şi toate neliniştile tatălui său adoptiv...Vântul.

Nu aşteptă mult când auzi ca şi o şoaptă la început, apoi tot mai tare un clinchet deosebit, parcă rupt din poveste, un nechezat sprinten şi o voce groasă, dar caldă care ura mereu:

- Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor!

Brăduleţul începu să se foiască şi mai mult.

Era Moşul!

Cât de mult îşi mai dorise el să-l vadă pe Moş..., cât de mult. Şi pentru că a ştiut să fie cuminte, să aştepte şi să vorbească mereu frumos şi politicos...Moşul a venit în sfârşit şi la el!
-Bine te-am găsit Brăduleţ frumos şi tânăr! Pentru că ai ştiut să fi mereu un brăduleţ cuminte şi răbdător, care nu şi-a pierdut nici o clipă speranţa şi seninătatea, uite că am venit să te fac frumos – cel mai frumos Brad de Crăciun care a fost şi va fi vreodată! Vei fi Bradul de Crăciun din sufletele tuturor copiilor! Acesta este cadoul meu pentru tine...zise Moşul zâmbind blând şi mângâindu-i rămuricile. Şi..., mă iartă pentru că am întârziat atâta amar de vreme!

- Nu e nimica Moşule, nu e nimica! îi răspunse smiorcăit de fericire Brăduleţul. E bine că ai venit şi acum! Eu oricum te-aş fi aşteptat toată viaţa mea de brad! Îţi mulţumesc însă că nu m-ai lăsat să te aştept chiar atât de mult, se bucură Brăduleţul.

- Ha-ha-haaaa! râse cu poftă Moşul, în timp ce spiriduşii găteau bradul cu podoabe frumos colorate, aşa cum acesta nici că a mai văzut până atunci.

Când au terminat, spiriduşii au început să cânte şi să zburde în jurul lui fericiţi. Moşul îi chemă la el, iar apoi, cu zâmbetul lui senin salută Bradul, Vântul, Bufniţa şi plecă aşa cum a venit. La început se auzi tare:

- Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! , iar mai apoi tot mai încet, mai încet, precum o şoaptă micuţă ascunsă după o inimă ce stă să nu mai bată de emoţie!

Din cauza gălăgiei poate, sau a nesomnului, sau a emoţiilor ce în această noapte nu te lasă să dormi liniştit şi te gâdilă la suflet cu bucurie, fetiţa care putea vorbi cu poveştile se trezi şi aprinse lumina în casă.

Cu teamă parcă se apropie de fereastră, îşi trase scăunelul ei mic şi verde, se cocoţă pe el şi privi.

Afară..., în mijlocul fulgilor şi a ninsorii aşternute asemeni unui covor de sclipiri, se legăna un Brăduleţ de Crăciun. Ţopăia şi cânta din toate crenguţele sale vrăjite, iar ea începu să plângă de fericire.

- Bunico! Bunicule! Haideţi să vedeţi cât de minunat este ceea ce văd eu!

Bunicii veniră. Bunicii niciodată nu sunt prea obosiţi să se bucure, să vină, să asculte – ei sunt mereu pregătiţi să fie copii. Au straiele de zâmbete, de copilărie, de entuziasm mereu pregătite şi pe măsură, iar asta, ca să nu îşi necăjească niciodată nepoţii!

Aşa erau şi bunicii mei – pentru că eu eram aceea fetiţă, iar bătrânii aceia a căror faţă strălucea de bucuria mea erau bunicii mei!

I-am privit! Ştiam că oricât timp va trece aşa am să îi văd şi am să îi revăd mereu! Alături de poveşti, de Brăduleţ ei erau Seara mea Magică de Crăciun! Poate...ei erau defapt toată magia...

- Uite, iubita! Uite cât de frumos străluceşte Bradul tău de Crăciun! Ţi-am spus noi că Moşul nu are cum să te uite! Prinţesele elfe primesc întotdeauna cele mai minunate cadouri!

- Aşa este...De asta eu o să vă am mereu aproape pe voi, poveştile şi Brăduleţul meu drag...

Brăduleţul ne zâmbi şi ne făcu din crenguţe. Bunica plângea ca de obicei, iar bunicul zâmbea întinzându-i batista.

Era...minunat!

Brăduleţul era împodobit cu globuri pline de sclipire, cu bomboane şi betele, cu îngeraşi şi lumânârele, iar în vârf îi strălucea o stea mare argintie. Era Steaua Crăciunului, cea care ne vesteşte mereu această Sfântă şi Magică Zi din An, când familiile ar trebui să se adune împreună, să se bucure unii de alţii, să colinde şi să îşi împartă daruri şi iubirea din suflet.
- Bunică, bunicule...ce este defapt Crăciunul?

- Tu ce simţi că este iubit copil?

- O poveste?!

- Hahaha, da este şi o poveste. Of, tu cu poveştile tale...Totul este o poveste pentru tine nu e aşa?

- Da! Ce poate fi mai frumos decât o poveste?

- Hmmm, nimic! Cu adevărat nimic! Poveştile au de toate! În special iubire..., mi-au răspuns bunicii deodată. Deci..., Crăciunul la urma urmei este o poveste...

- Da...o Poveste de Iarnă şi multă multă iubire...

Brăduleţul, Vântul şi Bufniţa mă ascultară şi atunci ca şi acum cu sufletul la gură şi cu ochii cam înceţoşaţi, în timp ce bunica fredona o colindă, iar bunicul mă ridică sus, sus să îi agăţ şi eu o betea Brăduleţului, care prea era frumos să aibă vreuna căzută.

Şi aşa, alături de oamenii pe care i-am iubit şi îi iubesc cel mai mult pe lume, Brăduleţul îmi este şi el acolo, mereu la loc primenit cu dragoste şi amintiri pe gene umede.

Nu l-am uitat niciodată – aşa cum i-am promis Vântului.

Îl duc mereu cu mine în suflet şi în gând peste tot, iar azi, vi l-am arătat şi vouă cât este de frumos un Brad de Crăciun atunci când ţi-l doreşti din toată inima!

Eu mi l-am dorit şi l-am iubit şi nu am încetat de atunci niciodată să-l iubesc!

Am păstrat cu mine în fiecare zi din an ceva din minunea acelei nopţi şi am încercat să fiu mai bună, mai generoasă, mai cuminte...răsplătindu-mi astfel bunicii pentru toată existenţa lor magică din viaţa mea, părinţii, prietenii şi oamenii care atunci nu mi-au fost, dar acum îmi sunt alături – unul privindu-mă cu dragoste de pe scaunul alăturat, iar cealaltă...o prinţesă cu adevărat elfă...dormind în pătuţul ei roz şi visând alte şi alte poveşti din nopţi magice!

Aceasta este Povestea Brăduleţului de Crăciun, a Vântului, a Pădurii de la marginea Satului, a Mamei Bufniţe, a doi bunici şi oarecum a unei părţi din copilăria mea, care în fiecare an de Ajun revine la fel de ştirbă şi frumoasă ca şi atunci!

(Publicată iniţial la: 25.11.2008)

Moş Crăciun cu plete dalbe...a venit şi pe la noi :)!

Dacă aş putea aş încerca să redau în cuvinte, dar seninătatea din sufletul şi ochii copiilor nu cred că pot fi vreodată descrise.
În ei locuieşte cu adevărat minunea şi magia, serenitatea şi frumuseţea unei lumi care tare bine ar fi să ne rămână mereu atât de simplă şi deosebită!
Aşa că, voi lăsa fotografiile să vorbească de la sine :). Bradul, pregătirile şi reacţia Gărgăriţei la vederea cadourilor, magia lui "Bibidi-Bobidi-Bum" după îmbrăcarea aripioarelor...sclipirile din priviri...
Cred că prin fericirea ei, Moşul mi-a făcut cel mai neînchipuit de frumos Crăciun de până acum...




(Oare unde o fi Moşul ăla??? Nu se vede??? Hmmm!)

(Mamiiii!!! Uoaiii!!! Uite! - după câteva clipe în care nu respira, nu clipea :) )












HO-HO-HO!!!
Eu sunt Moşul...ce dorinţe vi-aţi pus? Jur că le pot împlini...
Mamei i le-am împlinit pe toate!

HO-HO-HO!!!
Crăciun Fericit!!!


Sărbători fericite!


Fie ca aceste Sărbători să vă găsească alături de toţi cei dragi, să vă adune în jurul bradului şi să vă dezvăluie magia Crăciunului, care, aşa cum am mai spus, nu constă în cadoul de sub brad ci în felul în care ne pasă unii de alţii, în gesturile simple, în dragostea pe care ni-o arătăm, în atingerea sufletelor noastre!

Vă doresc să aveţi parte de iubire, de fericire, de colinde minunate, de bucurii, lumină şi veselie!

Sărbători fericite!

HARA -  Colaj de Colinde

   
 

21 decembrie 2010

amestecate

(Sursa: internet)

căldură şi frig, alb şi negru, dragoste
zbor peste un cuib de cuci uitaţi undeva
în lanul cu amintiri
sinceritate şi teamă, uitare şi icoane
nasc câteva pelicule cu păr cărunt
şi mâini bătrâne
împletind ciorăpei de lână

uneori, îmi închipui că îi face pe măsura
fetiţei mele,
iar ea râde larg şi senin
ca şi cum Dumnezeu ar ieşi prin surâsul acela
sau ca şi cum ar coborî de pe cruce
prin ochii ei

senin şi ceaţă, albastru şi alburiu, soare
soarele coboară uneori în ceaşca mea de cafea
şi mă priveşte
eu învârt linguriţa şi fac cercuri cu zâmbete,
alerg apoi prin mintea mea
de la o tâmplă la alta,
ca şi cum aş vrea să ies singură la plimbare

fără mine...

plinătate şi goluri, ecouri şi linişte, singurătate
cuibul creşte în mine
fără ramuri, fără cuci,
atunci Dumnezeu coboară iară dintr-o rugăciune
şi se aşează în mine
am mai lipit un ulcior spart, am mai cărpit
o singurătate

dar tot mă îndoiesc uneori ca tot omul...

cântec cu greieri

 

cerul s-a ascuns undeva sub inimă
deasupra tâmplelor a rămas doar noaptea
e o noapte rece şi grea
tuşesc în ea greieri bolnavi, uitaţi pe sub pietre
dacă nu îi găsesc la timp
vor muri unul câte unul

tu nu ştiu unde eşti
este clar că ai plecat undeva departe
pentru că, nu te mai simt
m-am scotocit peste tot, mi-am întors şi tăcerile pe dos
nu eşti şi basta
mi-e dor de tine ca şi de pâinea caldă

dacă nu te vei întoarce
eu voi continua să frământ vise şi aşteptări
până când, în cele din urmă
voi reuşi aluatul perfect să te pot coace din nou
pe vatra cu mere

chiar dacă pentru asta va trebui să resuscitez greieri
toată viaţa

20 decembrie 2010

Mireasmă de mere coapte

Holiday scene
(Sursa foto: internet) 


Randy Newman - Feels Like Home



Chantal Kreviazuk ...Feels Like Home

Afară începuse să ningă, iar ea privea pe fereastră aşteptând. În sufletul ei, de câteva ierni, cădeau fulgi frumoşi şi liniştiţi. Zâmbi. De dimineaţă se învârtea prin casă fără veun motiv anume, asemeni unei şcolăriţe. Totul era aproape perfect, dar ea vroia mai mult de atât, deşi ştia că, perfecţiunea se întâmpla doar în clipa în care el intra în casă umplând totul în jur de căldură şi zâmbet senin. Se apropie de bucătărie când de afară, auzi motorul unei maşini. Apoi, auzi trântindu-se portiera. Trase aer în piept, se îmbujoră şi numără până la douăzeci şi unu. Alergă la uşă aşa cum nu a alergat niciodată. Deschise, iar lumea ei se contură atât de frumos. Se aruncă în braţele lui şi rămase o vreme ascunsă acolo.
Intră. Mereu găsise acolo tot ce avea nevoie sufletul lui pentru a fi liniştit. Atinse în treacăt un ornament ca şi când ar fi vrut să ia cu el o amintire vie.

Îl ajută să îşi aşeze hainele pe cuier şi îi culese din privire toate strălucirile în care se oglindea ea ... apoi, i le dădu înapoi înmiite, lăsându-l să-i iubească fruntea şi buzele, iar ea le iubi pe ale lui.
Intrară în sufragerie, unde cafeaua îi aştepta ca de obicei, aburindă. Îl întrebă dacă i-au trecut toate când a trecut pragul, deoarece, dacă nu au trecut, vroia să le asculte..., să treacă.
În timp ce el sorbea din cafea, îi aduse mâncarea şi se aşeză în faţa lui, să poată să-l privească. Îl privea pe sub gene cum mânca şi până şi acest gest simplu se transforma într-o mare bucurie pentru ea.

"Bine că măcar îi place şi mănâncă!", gândi ea, amintindu-şi zilele lui grăbite în care mânca în fugă sau aproape deloc.

Din cuptor, se împrăştia în jur o mireasmă de mere coapte şi scorţişoară. Ea se gândi că pe lângă ştrudelele cu mere i-ar face plăcere să guste şi din prăjitură. Zâmbi din nou.

"Dacă nu o să-i placă, am şi ştrudel..."

Dar, i-a plăcut. Oricum şi dacă nu i-ar fi plăcut, nu i-ar fi spus. Îi plăcea să o vadă zâmbind fericită şi bucuroasă de tot şi toate. Niciodată nu-l întrebase nimic. Nu îl întreba unde merge după ce trece pragul. Nu îl întreba cu cine se întâlneşte sau a cui frunte o mai iubeşte. Ea...îl iubea fără întrebări. Frumos şi tăcut. Se bucura de toate clipele lor, aşteptându-le pe celelalte... fără tristeţe, fără păreri de rău, fără regrete. Oftă.

Ea îl privi cu buzele strânse. Ştia câte griji îl măcinau şi câte întrebări. Încerca de fiecare dată să-i mai şteargă din norii de pe frunte, dar ştia că orice ar face ea, ei vor exista mereu acolo..., sub tâmplele lui frumoase. Uneori însă..., reuşea să-i alunge.

În cameră se auzea o muzică lină şi frumoasă. El zâmbi. Mereu se fâstâcea spunându-i că nu ştie să danseze, dar cu ea făcea cei mai frumoşi paşi de blues. Zbura. O privea, iar paşii veneau de la sine.

"Cred că aici, fluturii fac totul...", gândi el.

După un timp, se opriră şi se uitară lung, unul la altul. Ea încremeni o clipă. Înţelesese deja, dar nu îi spuse nimic. Înghiţi uşor, toată teama. Ieşi până afară, apoi se întoarse şi privind împreună filmul lor.., .a nu ştiu câta oară, adormi cu capul la el pe genunchi.

Când se trezi, el nu mai era, dar, mireasma de mere coapte, pătura aşezată cu grijă peste umerii ei, căldura ce i-a rămas peste frunte şi fluturii..., toate îi arătau cât de liniştit ningea în sufletul ei, în timp ce el..., gonea pe şosea, rupându-se în mii de bucăţi.

Ochii i se împăienjeniră. Trase maşina pe marginea drumului şi îşi sprijini fruntea de volan. Rămase o vreme aşa, apoi, îşi ridică privirea spre scaunul din dreapta. Pe scaun era un coşuleţ plin cu ştrudele cu mere calde..., iar agăţat de el se clătina un bilet. Întinse mâna tremurător...şi luându-l citi: 

"Despărţirile şi drumurile fără întoarcere sunt doar atunci când sufletul nu mai cunoaşte drumul spre casă... spre locul unde el, s-a simţit...acasă!"

Cu ochii înlăcrimaţi luă un ştrudel şi privi pe fereastră. Afară ningea cu fulgi mari, iar ea era peste tot...dansa şi râdea.

Afară începuse să ningă, iar ea privea pe fereastră aşteptând. Peste părul ei, căzuseră fulgi de asemenea, dar ea..., tot aştepta. Casa era la fel de aranjată, cafeaua călduţă, iar melodia se auzea lin din sufragerie. În timp ce se apropie de fereastră, ... , auzi motorul unei maşini. Apoi auzi trântindu-se portiera. Trase aer în piept, se îmbujoră şi numără până la douăzeci şi unu. El nu ajunse. Ea...tăcu înfrigurată pentru prima dată. În uşă se auzi o bătaie înceată. Tresări. Deschise, iar lumea ei se contură atât de frumos. Privindu-l, zâmbi plângând.

(Sursa foto: internet)

- Pot să intru? Mi s-a golit coşuleţul de ştrudele şi m-am gândit că ..., poate... Sper doar să nu-mi dai tot din alea de data trecută. După atâţia ani cred că s-au....

Ea se ridică pe vârfuri şi îi puse mâna pe buze. Îi atinse părul grizonat, faţa, ochii, buzele şi se ghemui din nou în braţele lui.

- Ani? Ţi s-a părut iubitule..., au fost doar clipe!

Din cuptor se împrăştia în jur o mireasmă de mere coapte şi scorţişoară, iar din sufletele lor se împrăştia iubire şi linişte.

(Sursa foto: internet) 
(Scrisă în 07.11.2009 )

19 decembrie 2010

în mine dansa o prinţesă



când mă atingeai, toată lumea începea să se învârtă
doar tu, tu rămâneai acolo în mijlocul ei şi mă priveai,
iar eu învăţam să respir pe silabe

când îmi curgeai pe spate, prima dată îngheţam
apoi, se năşteau cercuri de emoţii mici, mari, aproape, departe
o picătură de apă ce naşte furtuni liniştite

când plecai, toate depărtările se strângeau în jurul meu,
doar tu, tu rămâneai acolo în mijlocul ei şi mă priveai,
iar eu învăţam să aştept pe silabe

într-o zi, ai început să te învârteşti cu lumea mea,
totul a devenit un carusel fără lumini, fără muzică
doar eu, eu stăteam şi priveam

dintr-o dată, totul a devenit tăcere
în afara sunetului de ţăndări care s-a auzit în urma ta când ai ieşit,
atunci s-a spart globul fermecat

ştii tu, acela pe care bunica i l-a dat mamei, mama mie,
iar eu ar fi trebuit să-l dau fetei mele
în el trăia o prinţesă care dansa când întorceai cheia

era aşezată pe o măsuţă în mijlocul sufletului meu
a mea, nu se învârtea niciodată la cheie
avea nevoie doar de o picătură din tine ce se transforma în cerc

te-am văzut într-o zi cu mult după aceea...toată lumea se învârtea
doar tu, tu erai acolo în mijlocul ei şi mă priveai,
dar pielea mea nu s-a mai cutremurat

am aşteptat, dar nu s-a întâmplat nimic
mi-am atins încet mâna, gâtul, ochii, buzele...nimic
eram doar o femeie şi un bărbat oarecare ce nu s-au văzut demult

(cred că cercul acela era defapt muzica...)

când ai zâmbit, o fărâmă din prinţesă a început să se târască prin mine
mi-am îndesat pumnul în suflet şi am aşezat-o la loc
acolo, unde nimeni nu poate muri în faţa chipurilor cioplite

când te-ai îndepărtat, am învăţat să umblu chiar dacă în mine zăngănesc cioburi,
iar din când în când prinţesele prind viaţă pentru a se uita
prin fereastra ochilor mei

asta voi da fetei mele
un glob prin care se vede lumea dincolo de orice spaţiu
gol

(în mine dansa o prinţesă...
dacă n-ar fi fost, nu v-aş fi povestit)

15 decembrie 2010

îngenunchere


am adunat atât de mult cer încât nu mai am unde să-mi las
visele să zboare

între tâmple îmi stau în genunchi şi mă sprijin de suflet
cu fruntea

tăcerile îmi urlă, lacrimile se zvârcolesc, sângele mă strânge de gât,
dar eu respir

rar
tu, eu, tu
şoptit
tu, tu, tu

trag aer, iar tăcerile devin mâini ce acoperă ochii. îi apasă,
ei şterg orizontul,

cu fruntea

în timp ce eu stau în genunchi şi mă sprijin de suflet

14 decembrie 2010

O nouă apariţie în blogosfera românească...un autor drag mie - Cristian Lisandru


"A apărut primul volum din “Picături de Insomnie” (autor – Cristian Lisandru – proză scurtă şi foarte scurtă) – Editura RBA Media, Bucureşti." - asta ne spune cu mare bucurie şi emoţie Lisandru pe pagina sa persoanlă, iar noi, cititorii fideli şi prietenii virtuali, ne bucurăm tare mult la primirea acestei veşti. Un vis împlinit este o mare, mare bucurie!

Regret enorm că nu am putut scrie acest articol atunci când mi-am dorit să o fac şi mai mult regret că mă aflu în imposibilitatea de a nu putea fi alături de Lisandru la această frumoasă realizare a sa. Proza lui Lisandru, aşa cum am mai spus-o şi la el pe blog şi aici pe acest blog este una deosebit de frumoasă, de bine structurată. Din punctul meu de vedere, Lisandru este cu siguranţă un scriitor care are foarte multe lucuri deosebite de scris şi de spus. Şi, aş mai completa, că le va avea de spus şi în viitor prin apariţiile volumelor sale. Poate impactul uneo cărţi nu este atunci când îl aşteptăm ci în clipe la care ne gândim cel mai puţin că el s-ar putea realiza. Dacă ar fi după mine, proza lui Lisandru ar intra în categoria texte apreciate în literatura românească.

Eu, îi doresc mult, mult succes în tot ceea ce îşi propune, iar textele sale îmi doresc să ajungă acolo unde ar trebui să ajungă...la sufletul oamenilor, dar şi în literatura românească de excepţie. Eu aşa o simt, aşa o văd. Îi doresc ca minunata lui muză să îi rămână mereu alături de suflet, iar noi să ne putem bucuira mereu de ei şi de ceea ce rezultă din dragostea lor frumoasă.

Mulţumim pentru apariţia acestui volum Lisandru şi drum frumos în continuare pe calea condeiului! Cu siguranţă vei deveni un nume de impact şi de referinţă pentru multe persoane!

13 decembrie 2010

monocrom şi roşu...


M-am trezit pe o stradă albă. Nici o tresărire, nimic. Până şi copacii adiau în alb. Nu atingeau nimic...nici măcar timpul. Şi timpul era alb. Dintr-o dată am auzit o tăcere. Roşie şi şerpuitoare. Mă încolăcea şi mă strângea de suflet. Îşi înfingea ghearele în alb şi sfâşia. După acea ploaie de tăcere roşie totul a căpătat culoare. Timpul începu să se mişte, vântul adia printre culori. Strada începu să alerge cu oameni. oamenii vorbeau. Tăcerea rămase tăcere.Sufletul respiră. Undeva dosit se mai simte vârful unei gheare. Din cauza ei simt că trebuie să respir mai mult. Să alerg. Înfăşor strada pe după umeri şi alerg cu ea. Şi cu oamenii. Vorbesc şi tac. Monocrom şi roşu.

(Sursa foto: Kim McElroy)

Păşiţi în Casa Gândurilor...vă recomand să intraţi uşor să nu risipiţi liniştea şi magia! Bine te-am găsit dragă Florina!

Amintiri din viitor


Alţi paşi. O viaţă îmbinată în altă viaţă. Ajungem uneori să stăm la coadă în propria viaţă. Privim din afară cum alţii râd. Oameni se învălmăşesc în noi furându-ne până şi dreptul de a fi noi înşine. Părem a fi proprii noştri chiriaşi. Hilar. Stau la fereastra mea şi mă privesc în mine. Afară se aud sunete groaznice. Câinii latră muşcând în gol fantome. Vântul mă plesneşte peste faţă, iar lacrimile îmi curg. Am privit o clipă vântul în ochii. Simţeam cum vrea să intre în mine să mă arunce asemeni unei foi goale, dar i-am arătat şi lui înăuntrul meu. A tăcut pentru o clipă. Am încheiat un pact. El să nu mă mai bată şi să nu îmi mai răvăşească gândurile, să îmi ducă sărutul mereu celui iubit fără să pună condiţii, iar eu să-i iubesc adierile, să-i respect furtunile şi să nu mă opun rostului creat de el. A plecat. Privesc iarăşi pe fereastră. Văd chipuri dragi. Aud glasuri atât, atât de iubite.


Focul uneori mocneşte şi se aud colinzi. Alteori viscolele mă umple de ger şi frig. Uneori din mine amintirile mă privesc şi ele. Unele zâmbesc făcându-mi cu mâna. Altele aburesc fereastra să nu pot să le mai văd. Mi-e frig uneori fără mine. Trăiesc din când în când anotimpuri. Din suflet îmi cresc muguri şi ghiocei. În spatele ferestrei unde tot eu sunt cresc copaci înalţi cu flori mari şi albe.


Marea se zbate sărutându-mi degetele sufletului. Valurile îmi aduc la picioarele lacrimilor scoici, iar eu desenez inimi în nisip. A mea e strâmbă. Nu are formă de inimă mereu. Uneori e nor. Uneori e barcă. Uneori e lacrimă. Uneori e casă fără acoperiş, goală până şi de mine. Uneori e vis.


Azi este melancolie. Îmi şterg lacrimile. Timpul mă ceartă mereu. M-a trântit de câteva ori de pământ, mi-a smuls zborurile şi visele, dar până la urmă mi-a dăruit clipele. Când le-am ţinut pe pleoapele din care îmi înflorea iubirea ticăiau atât de repede încât nu puteam nici să respir. Acum nu mai alerg contra-timp, nici împotriva lui, nici de el. Îl ţin de mână şi păşim alături.

 
Aştept cuminte ridurile şi firele cărunte, albumele şi glasurile amintirilor din viitor. Undeva nu foarte departe, la mijlocul visului dragul meu îmi zâmbeşte cald. Stă pe pridvorul unei case albe din lemn. În braţe leagănă o fetiţă povestindu-i despre inorogi şi elfi, despre flori şi râuleţe. Ea gângure încet. Două pisici se joacă prin iarbă, iar fluturii se pierd în culoare. Un măr înflorit le scutură câteva flori şi le face din frunze ca şi cum i-ar saluta. Întind mâna şi îi ating. Şi-a întors privirea căpruie şi strălucitoare. Ridicând fetiţa cu faţa spre mine mă arată cu degetul: „Uite-o pe mama! Să îi facem cu mâna! Să îi trimitem pupici şi petale de zâmbet să găsească mereu puterea să se întoarcă acasă!”. Petalele de zâmbet mi-au atins buzele şi lăcrimez. Îmi ating gura cu palma şi o apăs uşor sărutând amintirea din viitor care mi-a făcut cu mâna. Fereastra sufletului meu la care stau pe vârfuri şi visez s-a deschis. Din trecut, din prezent, din viitor, dragul meu m-a lăsat înăuntru, în mine.


Acum ştiu că nimic nu a fost în zadar: lacrimile, aşteptarea de mine fără mine, moartea, iubirea fără iubire. Nu am să mai aştept niciodată nimic. Am să învăţ doar să păşesc mai departe. Fiecare dală de viaţă mă duce undeva. Fiecare copac cu umbră îmi arată că afară e soare. Fiecare decepţie m-a învăţat să mă ridic, să zbor într-o aripă, să umblu fără picioare. Fiecare cer plâns mi-a adus mai aproape zâmbetul care mă răsare în fiecare zi mai frumos! Am păşit în mine cu emoţie. Nu mă mai regăsisem demult. M-am bucurat de toate: bune, rele. Am atins pereţii de suflet smulşi şi am atins pereţii netezi. Am tresărit. Da! Sunt eu cu tot ce însemn eu! Am zâmbit printre lacrimi.


El era lângă mine. Tăcut pentru prima dată, dar cu acelaşi zâmbet plin de căldură şi iubire. „Acum ai să rămâi la tine? Eu am rămas de prima dată. Nu m-am îndoit nici o clipă de cât eşti de minunată! Ţi-am iubit şi îţi iubesc orice trăire şi zbucium!”. Am zâmbit sărutându-l, în timp ce mâinile mele nu se mai săturau să îi alinte chipul. „Am să rămân. Am fost aici de prima dată, dar a trebuit să apari tu ca să mă găsesc. Nu m-am îndoit de mine. Am vrut să mă regăsesc doar minunată...pentru tine! Acum cu tine sunt într-adevăr acasă!”. Sărutându-mă pe frunte şi pe ochii mi-a arătat strălucind mărul din faţa casei şi leagănul în care va dormi aia mică.


Amintirea mea din viitor nu a fost chiar atât de departe!!! A trebuit doar să accept că nu este un vis şi...să mă trezesc!


(Sursa foto: Vladimir Kush, Gustav Klimt)

5 decembrie 2010

4 decembrie, Focşani, Cartier Sud...sau despre cum ne ninge din poveşti...

Te uită cum ninge Decembre - Nicu Alifantis






Era undeva în jurul orei 20:00. De afară se auzeau râsete bucuroase, câteva pocnitori şi vântul. Nimic nu se compară cu această senzaţie de iarnă când stai în casă, iar pe la ferestre se aude cum viscoleşte. Întotdeauna am simţit vântul ca pe o entitate care vrea să împartă ceva cu noi, ceva din eternitatea timpului, ceva din eonii săi cărunţi. Uneori, parcă ne bate încet în geam...o dată, de două ori, iar a treia oară se aude un şuier asemeni unei chemări. Am deschis fereastra şi am închis ochii. Vântul mi-a  alintat chipul, mi-a ciufulit câteva şuviţe de pe frunte. Era rece şi profund. îl simţeam până în stomac. Obrajii mi se roşiseră, mâinile mi se răciseră, dar zâmbeam. Iubesc atât de mult iarna!!! Atât de mult! Am privit la cei care se distrau în faţa ferestrei mele. Nu erau copii. Erau nişte tineri entuziasmaţi ca şi mine probabil. Aici unde stau eu sunt foarte mulţi tineri şi copii. Îmi place asta. Stând la parter îi pot auzi când se joacă, când îşi râd unii de alţii făcându-şi tot felul de poante, îi aud când povestesc cum a fost la întâlnire sau la şcoală. Săpt'mâna trecută de exemplu m-au făcut să lăcrimez. Se strânseseră vreo zece-cincisprezece copii şi tineri şi unul din ei spunea că "ea" este supărată pentru că nimeni nu îşi amintea de ziua ei niciodată...nici măcar părinţii plecaţi dincolo de ceva vreme. Unii îi condamnau pe părinţi, alţii pe alţii, unii se declarau ei înşişi vinovaţi, dar într-un sfârşit au început să o strige. Ea nu apărea. Ei tot strigau. Într-un final ea a coborât jos. O tânără slăbuţă, cu faţă tristă, palidă. Aparent nimic deosebit la ea. În faţa ei apărură doi băieţi să o întrebe ce face. Nu apucă să răspundă când de după colţ ţâşniră toţi ceilalţi şi îi cântară cât putură de tare "La Mulţi Ani". Nu ştiu ea ce a făcut, pentru că şi-a dus mâinile la gură, apoi pe faţă, iarăşi pe gură..., dar eu am lăcrimat şi m-am emoţionat. Totuşi, cred că la fel a făcut şi ea. Au îmbrăţişat-o şi au pupat-o, au râs, iar la ea la sfârşit nu mai era nici palidă, nici tristă. Zâmbea larg. Aşa cum ar trebui să zâmbească fiecare de ziua lui, mai ales când are atât de multe persoane care o preţuiesc şi cărora le pasă. Deci, aparenţele înşeală. era cu adevărat deosebită :). Ştiam deja, dar asta mi-a confirmat a nu ştiu câta oară că etichetele nu trebuiesc puse, că generalizarea iese din context în multe cazuri. Aici, tinerii. Aici, Cartierul Sud, Focşani. Aici, moldovenii. Mă bucur că nu îmi place să pun stigmate în fruntea nimănui. Eu doar observ, îmi umplu sufletul de aer şi de mulţumire şi zâmbesc. Sunt momente în care sunt şi dezamăgiri şi revolte, dar încerc să nu clasific. Mi-am amintit de "ea" privindu-i pe cei de afară cum se bulgăreau, cum chicoteau...Era oarecum la fel de frumos. Oameni în toată firea radiind şi copilărind în faţa blocului. Nu e o imagine des întâlnită. Augusta ţopăia şi ea lângă fereastră să o ridic să vadă "ucii" (fulgii...greu mi-am dat seama ce înseamnă "uc" :D) şi zăpada. Şi ei îi place. A privit, a scos mâna şi s-a bucurat că i-a nins-o Fulguleţ :) şi apoi oftând bucuroasă a zis: "Acum chial poate să vină Moş Căciun mami! Ale zăpadă frumoasă! O să facem un omuleţ lângă geam să aibă cine să-l aştepte ca şi majodomul din desene! Nu vleau să cleadă că nu îl aşteaptă nimeni! O să aibă cu cine vombi!". Am privit-o. Era atât, atât de senină. Totul este atât de natural la copii. Uneori te întrebi câte vieţi au mai avut. M-a privit. Strălucea. Mi-a luat chipul în mânuţe şi m-a îmbrăţişat. Nu ştiu alte mame ce simt sau cum sunt, dar eu mă topesc toată şi ştiu că oricât am eşuat sau am greşit în viaţă ea este numai ceea ce am eu mai bun, mai frumos. Pur şi simplu o ador, o divinizez...e mai presus de cuvinte, de gesturi, de vorbe, de înţelegere...e ceva magic! Da, asta este între o mamă şi copilul ei...magie!
Am lăsat-o jos şi alerga prin casă ţinându-se de burtică şi strigând îngroşat: "Ho-ho-ho! Ho-ho-ho!".
Da, cred că şi vântul a auzit-o pentru că mi se părea că o imită dincolo de fereastră. Cu taote grijile şi problemele, mie îmi este bine. Sunt în sfârşit liniştită şi oarecum fericită. Pot să adun clipe din copilărie, pot să visez la iarnă, la vânt, pot face planuri pentru a ne fi mai bine şi pot să păşesc în lumea poveştilor mele să stau la masă cu Clăpăugii, cu Brăduleţul de Crăciun, cu mama Bufniţă, cu Iupiupimagipiticarienii şi cu noii mei prieteni, orriarreinii :). Da, ştiu, pare ciudat, dar dacă i-aţi întâlni măcar o dată, aţi vedea că nu glumesc când spun că odată ce ajungi să îi cunoşti, îi iubeşti şi nu mai vrei să pleci niciodată :).
Deci ştiţi ce? Dacă tot e iarnă, e vremea basmelor la gura sobei sau sub plapumă...ia bateţi şi voi de trei ori din călcâie, răsuciţi-vă în jurul nasului şi ... :))).
Bine, cel mai uşor e să visaţi şi să şi credeţi în ce vi se întâmplă!








Acestea sunt câteva imagini din 1 Decembrie. La noi prima zăpadă a fost cu adevărat o minune. A nins exact de 1 Decembrie. Ca şi cum...am fi învăţat să zâmbim şi să sperăm din nou! Deci, la vise copii!