29 decembrie 2011

Nu am ştiut că emoţiile pot fi liniştite...

(Sursa foto: Stefan)

 "Cum aş putea să descriu? Mâncarea bună este ca muzica pe care o poţi gusta, ca o culoare pe care o poţi mirosi. Sunt lucruri minunate peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să ne oprim şi să le savurăm. - Gusteau, Ratatouille"

Sau altfel spus..., muzica bună este ca şi o culoare pe care o poţi auzi, pe care o poţi lua la dans printre mii de emoţii...artificii pe un cer doar al nostru...

Asta e muzica mea..., iar muzica mea este Ştefan...



Câtă linişte se aşează în sufletul meu acum când îl ascult. Nici măcar nu am ştiut că emoţiile pot fi liniştite..., dar acum, cred că pot fi oricum...., oricum nu m-am aşteptat să fie...

28 decembrie 2011

tăcerea

 (Sursa foto: internet)

nu cred că mai ştiu drumul
de una singură
este din nou răscruce de vânturi
văd doar turla bisericii undeva departe
peste trei coaste de gheaţă
nici o umbră de om în jur
în oraş cântă cocoşii zăpezilor
nici un suflet la colţ de privire
sunt doar eu şi seara rece din mine
o pojghiţă atât de groasă
încât nu ştiu cum am să aplec
speranţa peste ea să o rupă
într-un singur drum
sau în mii
sau poate doar într-un pas
înainte de a mă înghiţi
pentru totdeauna
tăcerea

în aer, pluteşte praf de stele

(Sursa foto: internet)

şi cum le mai tăiem noi fluturilor aripile
cu zborul nostru vertical
în timp ce noi doar zburăm ei fac magie
atingând pământul

în aer, pluteşte praf de stele

25 decembrie 2011

Ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun...


Demult vroiam să îţi spun că îmi eşti încă pe aici. Că din cuptor răzbate mireasmă de ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun. Nici mai sărac. Nici mai bogat acest Crăciun. Doar mai gol. Oarecum. Încă îţi mai mângâi în gândul meu umărul de la palton în timp ce ţi-l pun pe umeri şi-mi şterg ochii pe furiş ca ţie să ţi-i dau luminoşi. Dar tu ştii. Dintre toţi oamenii pământului, tu mă cunoşti cel mai de aproape. Din suflet. M-am întrebat de multe ori. Uneori m-am revoltat în mine. Dar de fiecare dată am iubit. Mai mult decât oricând. Şi nu am condamnat. Nu m-am supărat. Am înţeles. Că în fiecare an voi face prăjitură cu mere şi scorţişoară. şi am să ţi-o strecor încet în buzunarul de la suflet. Să o ai acolo. Caldă şi de drum frumos şi liniştit, dragul meu drag. Şi, ştii că ştiu. Şi ştiu că ştii. Dar atât este să fie. Şi aşa a fost a se întâmpla. Iar eu îţi mulţumesc că mi-ai fost soare deşteptător dimineaţa şi lună senină seara. Gând bun în ziuă. Căldură în  zile grele. "Farul de la capătul tuturor lumilor mele", când toate lumile s-au stins...sau se vor stinge... Dacă ştiam că am scris acea poveste "Miresme de mere coapte" pentru noi...mi-aş dori să nu o fi scris niciodată. Nu ştiu dacă sunt atât de vitează să aştept atâta amar de ani. Uneori privesc în gol departe atât de mult. Tot aştept, deşi ţi-am dat drumul când am ştiut că trebuie să pleci. Şi totuşi, poveştile care nu au sfârşit sunt cele mai greu de scris...E ca şi cum ar începe literele să plângă şi tot scrisul devine un amalgam de cuvinte. Şi totuşi am sperat. Pentru că era iarnă. Pentru că era anotimpul nostru. Deoarece se apropia Crăciunul. M-am gândit că magia poate exista. Şi cât de puţin a fost nevoie să faci un om să fie viu şi complet din nou. Acum însă, ia bucata de ştrudel. E caldă. De abia scoasă din cuptor. Nu e ca la patiseria aceea. Dar e cu suflet. Să o ai. Până va fi să fie din nou. Crăciun fericit, suflete...

21 decembrie 2011

Ajun de Crăciun cu miresme de copilărie...

 (Sursa: internet)

Şi ninge. În sfârşit ninge şi la mine. Ştie Dumnezeu când să trimită gânduri bune oamenilor de acolo de sus din Cer. Ne zâmbeşte. De aceea se topesc fulgii. De drag. Şi sute de amintiri mă năpădesc. Frumoase. Dar pline de miresmele copilăriei mele.

Pe vremea aceasta la bunica se tăia porcul. Atât de dimineaţă încât nici "puricii de pe Rio nu se trezeau". Aşa spunea bunica. Ca să zâmbesc. Şi ca să ştiu că nu am de ce să îmi fac griji. Niciodată nu am să-mi văd vreun purcel murind. Am să-l văd doar alb gălbui, ridicat între patru cărămizi şi pe tata în jurul lui curăţindu-i şoriciu. Ce mai alergam. De la bunica şi mama din casă afară la tata. Bunicul bietul de el stătea pe prispă. Să se simtă şi el util în lumea lui aproape oarbă, tata îl mai ruga să îi aducă apă sau câte ceva din casă. El se ridica bucuros şi, pipăind cu mâna lui bătrână, dar frumoasă căuta ce trebuia să aducă şi aducea. Mai punea câteodată mâna pe purcel. "Ce zici Nelule (ăsta era tata), l-am îngrăşat destul?". Tata răspundea mereu la fel: "Da tată! Nici prea gras, nici prea slab. Numa bun de făcut cârnaţ!". Şi bunicul radia. Tata îl bătea pe umăr. Nu înţelegeam eu bătăile astea pe umăr ale băieţilor, dar îmi dădeam seama că sunt importante. Zâmbeau mereu. Apoi, am aflat că o bătaie pe umăr face mai mult decât o mie de cuvinte. Un fel de zâmbet între băieţi.

Eu, aşteptam să mă strige bunica. Curăţam maţele. Pe atunci nu erau de cumpărat. Nici nu trebuia. Era mai bun cârnaţul şi caltaboşul după ce munceai la el. Şi joaca avea alt rost. De abia aşteptam să ies cu tuşa Mariană în grădină să le spălăm. Era mereu pusă pe şotii. Mă lovea cu câte unul peste nas. Ce urât miroseaaaa, dar ce aşteptam să facă gestul. An de an. Până când ziua de tăiat porcul a devenit mai săracă. Tuşa murise. Tânără. În urma ei rămăseseră nouă copii. Din care patru perechi de gemeni. Dar au crescut frumos. Toţi oameni de omenie la casele lor.

Apoi, o ajutam pe bunica la caltaboş. Ăla era al meu. Mereu îmi umplea bunica unul al meu. Şi îi făcea semn. "Ăsta e al fetei mele. Să dea Dumnezu să se atingă careva de el că jar mâncaţi.". Şi nu se atingeau. Că ştiau că bunica e om bun şi zâmbitor până la mine. Ferească Dumnezeu să îmi fi întunecat cineva faţa zâmbitoare. Mama o tachina. "Doamne mamă, dar matale ai fi în stare să îl aduci şi pe Dumnezeu dacă ţi-l cere.". Bunica râdea: "Crezi că nu ar coborî dacă L-aş chema? Om bun Dumnezeu! Cel mai bun." şi începea să colinde încet ca pentru ea..."O , ce veste minunată!, În Betleem ni s-arată, Astăzi s-a născut, Cel făr' de-nceput, Cum au zis prorocii....", iar eu auzeam îngeri! Încă îi mai aud şi azi. De fiecare dată când ninge. Bunica mă colindă. Şi bunicul zâmbeşte.

După ce terminam toţi munca, ne adunam. Nu ne mai dunăm acum. De multă, multă vreme. Bunica a fost ca şi cheagul de la unt. Ne-a unit prin iubirea ei. Suflet. Toată suflet. De aia iubesc eu oamenii frumoşi şi cu suflet. Că am fost a Jenichii Gheorghii Vălcanului...aşa trebuia să zic. Şi toţi ştiau a cui îs. Iar eu ziceam cu capul sus, cu pieptul scos, de parcă ar fi ieşit din mine un batalion de oameni. Eram mândră. Nu era femeia ca bunica în tot satul. Defapt nicăieri. Nici nu va fi. Eram mulţi la masa porcului. Unchiu şi tuşa. Celălalt frate a lui bunica şi soţia lui. Cel puţin câte cinci verişori. Mama. Tata. Eu. Bunicii. Pe masă era vin roşu, friptură, cârnaţ, caltaboş şi toroş. Ăla era al meu. Cum spunea bunica. "Tu varză să ai că ai mâncare!". Toroşul e varză acră cu carne. Se pun toate într-o cratiţă mare, se amestecă. Se adaugă un pic de boia, sare, piper, foi de dafin, un pic de apă şi se lasă la fiert. Mănânci să te îmbolnăveşti şi tot nu te saturi. Bun. Dar ca al bunicii, nu mai este. Ea îl făcea cu mult suflet. Pun şi eu, dar nu cred să am vreodată atât de mult ca al ei.

Apoi, colindau. Cei mari. Noi cei mici ne ascundeam sub mese sau în cealaltă cameră şi ne jucam. Moară cu boabe de fasole şi porumb. Sau cărţi. Şeptică. Şi câte râsete şi cât tămbălău. Dar ei nu ţipau pe noi să facem linişte. Nu îi durea capul. Nu se simţeau obosiţi. Bunicii mei nu au spus niciodată să fac linişte. Mereu m-au pus să fac gălăgie să simtă că sunt acolo.

A doua zi veneau verişorii mei. Copiii fratelui lui mama. Surorile mele. Eu aşa le-am considerat mereu. Când ştiam că se apropie din sat ieşeam în poartă şi mă uitam după ei până departe. Veneau cu viscolul. Iar eu ţipam cât mă ţineau plămânii. "Bunicăăăă!!! Uite-i! Îi văd! Îs pe lângă nană Lină! Fug la ei!". Şi fugeam că nu mă putea ţine o armată. Să mă fi legat şi tot scăpam. Claudia, Ghiţă, Jeni, Dana, Simi... Ce bucurie. Claudia şi Jeni însă au fost mereu a mele. Copilăria mea frumoasă. Şi acum le văd zâmbetul. Albastru al lui jeni. Şi negru ca murele a lui Clau. Era atât de frumoasă! Şi plină de viaţă. De iubire. De căldură. Cânta la chitară. Şi eu o sorbeam. Nu cred că i-am spus niciodată îndeajuns cât o iubesc. Dra ştiu că ştie. Ştiu că ştie. Fiindcă şi eu ştiu că ea mă iubeşte.

După ce ajungeau în casă, mâncau şi ieşeam afară. Mergeam la tuşa Livie. Acolo erau ceilalţi: Marius, Mirela şi Alina. Fiecare aveam câte unul după vârstă. Ne alipeam şi mergeam la săniuş în capătul satului sau la vale. Acolo ne dădeam pe gheaţă. Nu aveam nevoie de patinoare. Câteodată gheaţa se sătura de noi şi crăpa. Căutam alt loc. De câte ori ne-am dus sub gheaţă şi am ajuns acasă ca o tablă de sac numai noi ştim. Şi cum mai dădea bunica din cap. "Doamne, dă-mi putere şi sănătate şi lor minte!". Atât spunea în timp ce ne dezbrăca repede, repede, ne freca, ne înfofolea şi ne lipea de sobă cu spatele. Dar noi nu ne îmbolnăveam niciodată. Măcar atât. Că neastâmpăraţi eram ca nişte spiriduşi.

Când ieşeam la colindat, umpleam tot satul de lălăiturile noastre şi de veselie. Nici că ne trebuia nouă altceva numa să mergem. dar mereu primeam. Cozonac, cârnaţi, nuci, dulciuri, bani. Nouă ne plăcea să colindăm. Să râdem. Să ne bulgărim. Să avem obrajii roşii ca focul şi nasul mai vânăt. Ce mai iubeam oamenii din sat. Frumos e omul simplu. Frumos ca neaua.

Şi, asta a fost o parte din copilăria mea. O să mai o spun. Dar acum...ninge! Şi aud îngeri cum colindă... Niciodată nu m-am simţit mai iubită ca atunci...când dormeam cu o mână peste buna i cu capul îndesat în pieptul ei. Să simt că miroase a bunică bună. Încă mai simt. Doar că mi-e dor de trupul ei sub mâna mea.

Sărbători Fericite tuturor! Cu miresme de copilărie şi cozonaci! Şi, nu uitaţi să fiţi copii! Măcar acum! Colindele să vă umple sufletul de bucurie, iar Crăciunul să vă aducă zâmbetul pe buze!

19 decembrie 2011

De ce taci Cize? De ce taci?!!!

(Sursa: internet Prelucrarea: proprie)

De ieri, din lumea mea a plecat un înger... Cesaria a fost un înger prin tot ce a însemnat ea...de la om la muzician, iar acum, acolo sus, Dumnezeu se va putea bucura de cântecele ei minunate. A fost un mesager frumos al iubirii şi bunătăţii. Am iubit-o şi o iubesc atât, atât de mult! Ea şi Ella au avut mereu grijă de visele mele. Să cred în ele. Să plutesc în ele. Să ştiu că niciodată nu vor dispărea. Lumea mea a devenit mai goală cu un om, iar cerul mai plin cu o stea...
Nu am să o uit niciodată...cum trecea direct prin sufletul nostru...ca un fior...dincolo de graniţe, de timp, de ecrane...şi ne lua de mână, făceam piruete, zâmbeam şi dansam desculţe...aşa ca ea...

Te iubesc draga mea Cesaria Evoria şi nu am să te uit niciodată doamna sufletului meu !!!

Un ultim cântec aici...un început pentru toate celelalte...?! De ce taci Cize??? De ce taci???

6 decembrie 2011

Colinda Hanului

(Sursa: Thomas Kinkade)

În Hanul Poveştilor, azi s-au adunat,
toţi aceia care cred în Moşul drag
hanul este plin de prinţi şi prinţese,
de muşterii dragi, miroase-a poveste

Stau pe la măsuţe c-un pahar de lapte
aşteptând pe Moşul ce vine în noapte
pe la fiecare să pună-n botină,
câte un gând bun, dulciuri şi lumină

Foşnind viscolit, vântul intră-n han
nu l-am mai văzut de acum un an
când la el pe trenă ne-a adus poveşti
de la oameni dragi de pe la fereşti

Şi în timp ce iarna se aşterne-afară
cu fulgi jucăuşi, draga sănioară
dă din clopoţei şi e-n sus şi-n jos,
iar Moş Nicolae ne face din mână
şi râde frumos

Mai mult de-atât ce pot să îmi doresc?
în jur am prieteni dragi şi buni,
iar sufletul mi-e plin de strălucire
vreau doar la toţi ca să vă mulţumesc
cu mai multă iubire!

.................

Deşi, ar trebui să fim mai buni în fiecare zi din an, să nu uităm să fim copii, să ne oprim din când în când din goana nebună a zilei să privim în jur la oamenii de lângă noi şi la noi... poate că, totuşi iarna, cu sărbătorile ei frumoase şi luminoase este cea, care ne ajută mai bine şi mai frumos să facem acest lucru şi, printre albul zăpezii, verdele bradului împodobit de poveste şi minunea Crăciunului să ne regăsim şi pe noi!

Vreau să vă mulţumesc celor care mi-aţi fost mereu aproape cu un gând bun, cu un rând, cu un zâmbet...uneori toate aceste gesturi mărunte fac mai mult decât orice altceva! Sufletul are nevoie doar de suflet..., iar eu vă mulţumesc pentru îmbrăţişările sufletelor voastre! Tare bine mi-au prins şi mi-au ţinut de frig, de drum greu şi teamă! Mi-au ţinut de iubire...mai mult decât mi-aş fi putut dori!

Vă mulţumesc prietenele şi prietenii mei şi sper să ne fim cât mai mult alături...clipe şi clipe...luni şi luni...ani şi ani...şi tot aşa, până când va fi să ne fim!

La mulţi ani, sănătate şi multe bucurii celor care astăzi îşi serbează ziua numelui şi un Sf. Nicolae Fericit tuturor!

O iarnă minunată vă doresc tuturor...căci e vremea ei de acuma...!

5 decembrie 2011

Poveste de Moş Nicolae...

 (Sursa: internet)

De la o vreme, cam îndelungată, nu prea mai am aşteptări. Se spune că noi ăştia fără aşteptări suntem fericiţi, pentru că nu putem fi dezamăgiţi, dar...nu e aşa. E chiar mai rău, când vezi că rămâi aşa, asemeni unui mormânt din care îţi pleacă toţi oamenii şi rămâi doar cu ecourile lor, cu locurile acelea reci şi goale.

Noi oamenii suntem nişte fântâni lângă care uneori se opresc alţi oameni. Unii se oglindesc în noi şi surâd sau plâng sau stau doar...aşa privind în gol. Alţii, revin şi îşi deapănă poveştile. Iau din sufletul nostru apă pentru clipa aceea în care simt nevoia unui gust de viu, de bun, de aer curat. Apoi, într-o zi, aproape oarecare, pleacă. Noi rămânem cu imaginea acelui zâmbet pentru totdeauna. Şi a buzelor deasupra sufletului nostru. Atunci când, din noi s-a mai smuls un vis, o trăire, nişte emoţii. Ar trebui să fim mai goi. Nu suntem. Oamenii iau forma amintirilor. Suntem goi doar de ei şi de nevoia de a fi sorbiţi de acelaşi om până la capăt. De toţi şi de fiecare în parte şi mai ales, de unul anume.
Sufletul, uneori mi-e şlefuit până la oase, alteori îl simt ca pe un bolovan zgrumţuros, alteori mi-e un fluture nebun şi străveziu...şi de cele mai multe ori e doar un alt suflet ce stă sub stele privind departe în noapte. Nu ştiu ce aştept de la Moşul. Poate pe el.

Mi-e dor să îmi amintesc copilul din mine, departe de lumea dezlănţuită a oamenilor mari. Mi-e dor de zâmbet ştirb, de mirosul cozonacilor ce răzbătea din cuptorul bunicii, de păpuşa aceea cu faţa de plastic şi două codiţe galbene pe care am descoperit-o într-o noapte geroasă în cizmuliţă.

Ştiu doar că m-am trezit şi focul arunca limbi jucăuşe pe pereţii casei. Pe gemuleţul mic, într-o cizmuliţă roşie cu puf alb, stătea ea...Gălbioara, cum i-am spus eu. O păpuşă din material umplută cu vatelină, cu o faţă de plastic tare, bujori în obraji şi două codiţe galbene de lâniţă împletită. Nu era cine ştie ce, dar pentru mine a fost cel mai frumos cadou. Nu voi uita niciodată cum a căzut lumina pe gemuleţ atunci. Cum a sclipit rămurica împodobită şi staniolul de pe cele câteva dulciuri care erau acolo. Inima. Inima nu mai bătea la fel. Defapt bătea atât de repede încât am simţit nevoia să o apăs cu mâna. Şi aerul. Aerul de pe buze. Şi, stăteam aşa.

Bunica se trezise şi mă privea. Nu am văzut în viaţa mea mai multă lumină în ochii cuiva. Sclipea. Codiţele negre şi grizonate îi cădeau pe cămaşa de noapte cu miros de buni, iar mâinile i se frâgeau ca mie de emoţie.

Bunicul pufăia Mărăşeştiul lui pe colţul patului în cealaltă cameră. După liniştea din camera noastră îşi dădu seama că noi nu respiram, nu ne mişcam, doar stăteam parcă dezlipite dintr-o poveste.

"- Parcă am auzit un foşnet la fereastră! Eu cred că Moşul a venit deja prinţesa mea!".

Am îngăimat doar:

"- Daaa..."

Bunicul auzindu-mă cât de încet şi lung şopteam s-a speriat şi a venit la noi. A tras aer în piept, a zâmbit larg şi a dat din cap.

Bunica plângea zâmbind.

"- Doamne femeie...E doar Moş Nicolae!".

Eu m-am întors brusc şi am spus:

"- Nu! Nu e doar Moş Nicolae! Acolo este un vis bunicule!".

Bunicul a râs. Atuni a ştiut de ce nu atingeam nimic. Îmi era teamă să nu dispară. Anii au trecut. Gălbioara s-a pierdut şi ea în timp. Eu mi-o amintesc însă şi acum. Şi momentul acela. Şi bunicii mei. Când am crescut, pe geam stăteau mereu trei cizmuliţe. În a bunicii mereu puneam o ciocolată mare, o cremă de mâini, pentru că ştiam cât de mult şi le-ar fi dorit fine şi frumoase..., o rochiţă când reuşeam. Niciodată nu le-am divulgat secretul. Mereu a fost doar Moşul :). Dar ei au ştiut mereu ce Moş crescuseră. Bunicului îi aducea Moşul Mărăşeşti, şosete de lână groase, mănuşi. Le purta pe toate, mereu. Ca să şti Moşul cât de mult însemna pentru el orice i-ar fi pus Moşul acolo. Aceea a fost necondiţia adevărată...bunicii mei!

Acum, sărbătorile trec prin sita sufletului fetiţei mele. Şi a ochilor ei mari şi miraţi de fiecare dată. E un copil bun. Şi sensibil. Se bucură de oricât de puţine îi pune Moşul în cizmuliţă. Râde, ţopăie, excalmă, bate din palem şi uneori...ca anul trecut de Crăciun, uită şi ea să respire... Atunci, zâmbesc eu şi plâng de bucurie. Fântâna din mine se umple din nou. Nimic nu se pierde. Nici măcar un strop de apă vie.

Şi atunci ştiu...îmi doresc o viaţă senină şi fericită pentru ea! Mult mai bună decât a mea. Mult mai împlinită. Şi plină de iubire.

Moş Nicolae Fericit tuturor!

Bunica - Ştefan Octavian Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...



4 decembrie 2011

visează cu mine

(Sursa: internet)

aruncă-ţi o clipă pantofii şi cravata,
descheie-te la cămaşă şi scapă de bani şi maşină
în lumea mea oricum nu eşti decât tu
lasă-ţi gândurile o clipă în urmă şi zâmbeşte-mi
doar atât
priveşte ce lună frumoasă afară iubite
lângă ea am atârnat un gramofon ce ne cântă vise
albastre
nu a fost greu m-am ridicat un pic pe vârfuri,
iar iubirea ta mi-a dat aripi
sub tălpile noastre am desenat un câmp cu soare
să mi-l pui tu sub umeri când vom dansa
uite aşa...
lasă-mi palma să stea în palma ta şi priveşte-mă
în ochi
să-mi amintesc toţi paşii ce nu i-am făcut vreodată
în cealaltă mână lasă-mă să respir doar o clipă
lasă-ţi fruntea pe fruntea mea
închide ochii şi visează cu mine
atât,
visează cu mine
în timp ce paşii noştri vor ştii singuri să facă piruete
sub luna unde am agăţat un gramofon

30 noiembrie 2011

sufletar

 (Sursa: internet)

în fiecare zi,
mai moare o păpuşă în mine

vântul îmi suflă de pe suflet
ultimele şoapte ţie,

cuţitul se răsuceşte şi mai tare
sub piele

sunt un "sufletar"
unde visele stau ţintuite de aripi

păşesc în noaptea aceasta groasă
fără umbră iubite,

am închis şi ultima fereastră către tine
printr-un cuvânt

şi, 
mă zidesc,
mă zidesc,
mă zidesc

în iubirea mea precum Ana

29 noiembrie 2011

Culorile lui Dungha

pendulul canta
verzi cu nopti cu stele moi
frunzele soptesc

Seara asta este mai altfel. Mai tăcută. Poate şi pentru că se apropie iarna. Ajunul Crăciunului. Poate şi pentru că mie îmi place seara în mod deosebit. Seara, totul devine mai frumos. Alte culori. Alte sunete. Din fiecare casă se ridică câte un firişor de lumină plăpând, iar de dincolo de ferestre, siluete stau la mese, dansează, râd. Totul devine un fel de film cu încetinitorul. Te poţi bucura de el. Maşinile şi zgomotul pare şi ele să adoarmă încet. Ici şi colo se mai aude câte o pasăre. Adierea vântului. Copacii care foşnesc. Iar aerul, aerul miroase a zăpadă. Seara aceasta însă, e altfel. Auziţi, de departe se aud sunete de clopoţei...Sau să fie doar un vis?

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto şi haiku: Dungha    

28 noiembrie 2011

Inutilitate

 (Sursa: internet)
câtă zăpadă sub suflet
şi câţi nămeţi de teamă şi de frig
aduce vântul din direcţia nordului meu
steaua mea polară e doar în vise
inima mea, adună încă o iarnă,
încă un ţipăt nerostit vreodată
am să adorm aici, în mijlocul acestui câmp
gol unde toate vrăbiile mi-au murit
voi rămâne aşa
sub gheţuri, nu se mai simte nimic
decât, cum îţi îngheaţă sângele
şi simţurile

(dar sufletul? sufletul iubeşte şi visează fără sânge!
transformă-te în tărâmul gheţurilor, dar el, el, tot va rămâne
să te încălzească toate eternităţile!)

...........

Ce vreau să spun este că sunt omul extremelor...cald-rece, entuziasm-tristeţe, cer-pământ, zâmbet-lacrimi, utilitate-inutilitate. La mine totul e la maxim sau nu este. Nu suport jumătăţi de măsură. Decât să fie doar de dragul de a fi, mai bine deloc. De aici şi toate sentimentele acestea care uneori înăbuşesc. Contradictorii. Antitezele din mine.

Nu prea am aşteptări. Poate e bine. Poate e rău. Nu ştiu. Ştiu doar că uneori mă simt om. Iremediabil om. Atunci îmi vine să urlu. Ca şi acum. Mă închid apoi în mine. Într-o cochilie a întrebărilor, a gândurilor. Un labirint în care uneori mă pierd. Când eşti atât de singur încât singurătatea te taie până la oase, totul capătă alt sens. Acum însă, mi-e atât de neclar tot. Confuz. Acum nici măcar nu pot fi o extremă. Asta mă face să mă simt inutilă. Nu pot fi nimic. Uneori, când suntem în astfel de stări aşteptăm un sunet, un gest mărunt, un zâmbet, un semnal de fum...cât un bob de nisip..., dar pentru noi atât de însemnat.

Am să lipsesc o perioadă de pe blog. Poate fi câteva zile, poate fi mai mult. Iubesc prea mult să scriu ca să pot sta departe prea mult. Altfel, probabil ar fi pentru totdeauna. Dar eu nu cunosc cuvântul, decât dacă e vorba să fiu lângă cineva. Ştiţi voi..., până la capătul capătului.... Defapt voi lipsi de pe internet. De tot ce a devenit o stare de a fi pentru mine. De prieteni. De, da. Oricum, pe 6 voi fi online. Este seara lui Ştefan, iar eu...nu cred că voi putea sta departe. Sau cel puţin nu am să pot sta departe de a-l asculta. regret doar că nu pot să-i ţin galerie. Eu stau doar aici, pe băncuţa sufletului, ţin pumnii şi strig tare: "Hai Ştefan! Hai Ştefan! Fi tu!".

Pe curând dragii mei...

26 noiembrie 2011

azi nu pot să strig cuvinte

(Sursa: internet)

şi, din mine, tocmai au zburat cocorii
albaştrii spre un cer sângeriu
au ţâşnit din piept
ca şi când
eu nu aş fi fost acolo cu ţipătul
îngheţat în mine

şi nu,
nici azi nu pot să strig cuvinte
numai tăceri,
tăceri amare
şi,
atât

23 noiembrie 2011

Brazi în Picătura de vopsea

Şi, câtă toamnă în jur! Câtă toamnă în mine. Sufletul se apleacă sub atât de mult ruginiu. Şi galben. A aminti, amintiri. Din suflet se ridică spre cer copaci goi. Şi tot de acolo, brazi. Brazi înalţi şi verzi. Speranţe. E ca şi cum te-ai găsi pe tine în tine. Arar, dar frumos. Brazii, îmi amintesc mereu de iarnă. Nu de cea geroasă. De cea caldă. De aia plină de lumină şi globuri. Chiar şi vara. Brazii sunt sufletul poveştilor mele. Din ei se nasc toate. Şi tot în ei adorm spiriduşi şi gânduri. Apoi, din nou galben. Să putem visa aproape în sepia...


22 noiembrie 2011

Duşca - Picătura de vopsea

blazon fluturat
adunare timida
doar noi printre noi

Şi aşa, în fiecare zi, nea Petre se oprea la birtul de lângă casă. Nu stătea mult. Doar cât să îşi înnece amarul şi frustrările. Dacă ar fi fost să le înnece pe toate nu ar mai fi ieşit, dar aşa, el amăgea sufletul. Măcar ieşea zâmbind. Tanti Ioana nu merita să îl vadă altfel. Ea îi dăruise patru prunci frumoşi şi mulţi ani de căsnicie. Unii nici măcar nu ştiu că o căsnicie poate dura atâta. Cât aproape o viaţă de om. Dar a lor dura. Mereu se vedea cu Vasile. Om bun. Îl cunoştea dinainte să ştie a vorbi. Petre fusese cândva om mare. Respectat. Avusese şi multe responsabilităţi. Şi mulţi oameni de făcut oameni. Dar cine îşi mai amintea? Nici măcar statul pentru care îşi rupse oasele şi sufletul în două, în trei, în zece, în sute. I-a luat de la o vreme şi picătra de onoare ce şi-o mai permitea. Mai dădu o duşcă pe gât. Mai bine nu ar fi ştiut nimeni vreodată că prin mâinile şi sub fruntea lui trecuseră cândva armate întregi de oameni. Se ridică. Vasile salută ca de obicei: "Sara bună să ai dom' Maior". Maiorul, zâmbi. O să aibă când o vedea ochii Ioanei.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto şi haiku: Dungha      

18 noiembrie 2011

Picatura de vopsea - 53 - FOCSANIUL Ramona Sandrina Ilie

M-am născut la Oradea, într-o zi de iarnă, undeva prin februarie 1977. Nu aş fi crezut vreodată că voi iubi un alt oraş la fel de mult. Totuşi, s-a întâmplat. Focşaniul! Focşaniul a fost dragoste la prima vedere. Acum ştiu însă că mai mult nu se poate iubi un loc. Aici, pe aleile lui a făcut fiica mea Augusta-Maria, primii ei paşi. Aici mă simt acasă. Sufletul meu la fel. Astfel că, locuiesc în Focşani din 2006. Emoţiile mele locuiesc şi ele cu mine. Iar eu în ele. Nedespărţite. Am mai multe pasiuni, dar cele mai apropiate mie sunt scrisul, fotografia şi ascultatul muzicii. La scris, cred eu sunt mai pricepută decât la fotografie. Totuşi, fotografia e o altfel de iubire. Deci, am să vorbesc despre fotografie. Aici, la Dungha, este la ea acasă.

Fotografia, pentru mine, este o stare de spirit, o altfel de poveste pe care noi o ducem în timp şi chiar dincolo de el. Fotografia e cea care poate păcăli timpul. Îl fură şi îl întinde peste o bucată de hârtie, iar apoi ne-o dăruieşte nouă. Să vedem cine suntem. De unde venim. Ce am fost. Este aceea emoţie pe care sufletul nostru o simte, iar ea, fotografia poate să o redea. O formă de comunicare cu gândurile, simţurile, trăirile noastre. Cu noi înşine. Iubesc să fotografiez copacii, cerul, natura, păsările. Totuşi, pentru mine fotografia înseamnă oamenii. Cei din ea şi de dincolo de ea. Amintiri dragi, ipostaze, gesturi, mirări, zâmbete, lacrimi, culori, copilării, adolescenţe, naştere, bătrâneţe..., cum spuneam, amintiri.

Îmi amintesc că tata avea un aparat rusesc, negru. Era într-o husă neagră de piele groasă şi tare. Mi-a plăcut de prima dată când l-am ţinut în mână. Avea soluţii de developat şi extrem de multe fotografii alb-negru. Stăteam ore în şir şi le admiram. Le aranjam cerc în jurul meu şi ştiam totul despre fiecare dintre ele. Erau multe chipuri în acele fotografii. Oameni prinşi în timp. Oameni dăruiţi. Oameni daţi mai departe. Fiecare într-o anumită stare. Atunci am înţeles valoarea fotografiei, dincolo de sentimentul care ţi-l oferă. Fotografia este singura care, aşa cum am mai spus, poate să se joace cu valoarea temporală. Este singura care poate ţine timpul în loc sau poate să sară din trecut în prezent, din prezent în viitor. Atunci am înţeles că aşa o pot ţine pe bunica mereu aproape. Şi pe bunicul. Şi pe mama. Pe tata. Momentele alături de fraţii mei. Prin fotografie, bunicii mei nu au murit. Sunt mereu aici. Bunicii nu mor. Tot atunci mi-am dorit să am şi eu un aparat al meu. Cu care să fiu prietenă bună. Să ne cunoaştem şi să ne înţelegem.

Tot mai cred că Sony al meu mă cunoaşte mai bine decât îl cunosc eu. Reuşeşte să facă fotografiile ba mai înainte, ba mai târziu decât îmi doresc şi, de cele mai multe ori, mai bine decât le-aş fi făcut eu :). Am făcut multe fotografii împreună. Fetiţa mea a avut fotografii din fiecare săptămână a vieţii ei. I-am surprins orice mirare, orice zâmbet, orice pas. Pentru mine, acesta este punctul culminant al fotografiei. Al fotografiei mele. Îmi plac copacii. Defapt îi iubesc. Am fotografiat mulţi. Aşa ne apropiem noi unul de altul. Apoi, ne rămânem. Iubesc cerul şi norii, pentru că sunt o visătoare convinsă. Îi fotografiez în cele mai ciudate ipostaze şi mă bucur de fiecare pată albă pe o mare albastră. Mi se pare o tablă imensă pe care o mână de artist pictează cu vată de zahăr.

Iubesc Focşaniul. Şi el pe mine, deoarece îmi arată ceea ce alţii nu reuşesc să vadă la el. Sau nu pot. Sau li se pare prea banal. De câte ori ţin aparatul în mână am emoţii. Tot de atâtea ori îmi amintesc de aparatul tatei. De fotografiile mele stângace. De bucuria pe care o simt când le privesc de zeci de ori pe fiecare. Acum, timpul poate să zboare. Unde vrea şi cât vrea. Eu tot i-am furat câteva clipe veşnice cu ochiul unui aparat de fotografiat şi le-am aşezat frumos într-un album de suflet. De acolo, nu va mai putea zbura, iar eu am locurile şi oamenii mei dragi şi frumoşi alături, pentru totdeauna...cu aproape toţi paşii, toate zâmbetele, lacrimile şi mirările lor!



Ramona Sandrina Ilie
în Picătura de Vopsea la,
Dungha

Gânduri...

(Sursa: internet)
Ce zi nebună. Am uitat până şi gustul culorilor. Al sunetelor. Câteodată, fără să vreau mă reântorc. Mereu acolo. În hăţişul acela groaznic unde îmi vine să urlu. Nici măcar în cuvinte nu mai cred. Până şi ele pleacă uneori. Pleacă şi tac. tac ca naiba. Şi dor în tăcerea lor. Aş vrea să plec. Undeva unde e multă linişte. Şi apă. Şi munte. Şi pădure. Doar eu şi Augusta. Uneori visez cpă nu suntem numai noi. E o siluetă. Care ştie zâmbi şi iubi până în adâncul oaselor. sau poate e doar închipuirea mea. Sau teama. Teama de a nu ştii cum e. Să nu fi singur. Când afară urlă câinii, iar frigul te taie în două. Citesc şi scriu. Dar totul e pe dos. Cum se face oare că eu sunt în cădere liberă şi nu e nimeni aici să îmi întindă măcar un zâmbet? Câteodată, chiar îţi vine să joci baseball cu tot şi toate.

Noapte bună...

11 noiembrie 2011

celui ce nu va fi să fie

 (Sursa: internet)

era o zi cu un cer amar
atunci
îmi luasem sufletul la plimbare
ca şi cum ai trage după tine
un câine
trebuia să înveţe odată,
odată,
o dată pentru totdeauna!
el însă căuta şi în clipele alea
printre fierea norilor
şi tăişul pietrelor
respira şi aştepta să se despartă
apele tristeţilor mele
şi să apari

când ai apărut,
nici măcar nu ştiam culoarea ochilor tăi,
(privirea aceea de unde a mea îşi va culege
toate dimineţile cu tine)
îţi auzeam doar vocea
mi-a fost de ajuns să simt sub inima mea
cum tremură pământul
şi vin în zbor de vise primăveri peste primăveri

nu am să te păstrez femeii din mine, iubite
am să te las lor,
tuturor anotimpurilor care-mi vor aduce sufletului
gustul tău, clipei neclipe
ar fi ca şi când aş vrea să închid cerul în colivie
cerul în colivie

eu doar te-am înrămat în mine
pentru totdeauna
şi te privesc cuminte în timp ce alte lumi tremură
sub ochii mei
olăresc clipe ce nu vor fi să fie vreodată
le trăiesc cu tine în toate câmpurile mele de maci
zidesc oameni în jur
să te pot ţine în braţe preţ de un gând cu noi

din când în când,
ies afară şi las toţi lupii din mine să urle
paşilor tăi,
apoi, mă învelesc în vocea ta şi adorm

E frumos prin oraşul sufletului, toamna!



În seara asta am să mă plimb din nou peste tot cerul meu. Nu ştiu ce voi găsi. Nu caut nimic. Demult. Dar uneori descopăr noi lumi. Nu am să fac gălăgie. Nu am să strig. Nu am să plâng. Vreau doar să-mi iau gândurile la plimbare peste tot. Să le pierd. Să le regăsesc. Undeva, în mijlocul lui aş vrea să mă opresc. Să urc într-un carusel de vise. Desculţă. De tot şi toate. Gândurile vor fi departe. Se vor scălda în alte ape. Acolo, desupra lumii am să deschid larg braţele şi am să ating aerul. Cât de goale îmi sunt palmele fără atingerea ta. În ele ţi-as strânge mângâierea. Dar tu nu ştii. Eu strâng pumnul încet şi-i şoptesc numele tău. Nu îl aud decât îngerii. Aerul. Şi sufletul meu. El tresare. Se cutremură. Mâna mea închisă se aşează pe piept. Sufletul tace. Cum poate un om să-ţi adoarmă toate neliniştile doar fiind... Zâmbesc. Nu am să deschid pumnul niciodată. Mi-e teamă că ai să-mi zbori. Nu din pumn. De pe suflet. Caruselul se opreşte. Gândurile se întorc din apele lor. Nu mai sunt desculţă. Lumea a revenit. E atât de mult zgomot. Tu eşti acum acolo, în lumea ta în care eu nici nu exist. Doar în pumn strâng un vis şi în suflet. Şi lumea s-a liniştiti ca prin farmec. Zâmbesc. E frumos prin oraşul sufletului, toamna!

10 noiembrie 2011

Visând, vise...

 Pentru că v-am obişnuit să visaţi alături de mine...



câte dimineţi goale am cules în suflet, câte seri şi nopţi
fără pasul cald al privirii tale peste toată fiinţa mea
pământ de gânduri şi apăsări
nimeni, nimeni să pună o haină de zâmbet peste umeri,
în timp ce lumea se crăpa în mii de bucăţi,
departe,

încă mă adun din toate colţurile lumilor mele
încă învăţ să strig dimineaţa pe nume
încă învăţ să mă las iubită
de tine,
omul care nu vei avea vreodată un nume

 (Sursa: internet)

8 noiembrie 2011

Poemele mele, prin ochii ei...

Aşa, mă bucură pe mine Blue a mea... Dăruindu-mi mereu nişte clipuri delicate textelor mele. Mulţumesc, draga mea...

Good Will Hunting

(Sursa: internet)

Îmi place atât de mult acest film... Este deosebit. O lecţie despre prietenie, despre iubire, despre încredere. Iubirea lui Sean (Robin Williams) pentru soţia sa m-a bucurat şi m-a emoţionat. Mi-a confirmat ceea ce eu credeam deja. Să iubeşti înseamnă să poţi trăi alături de cineva cunoscându-i imperfecţiunile. Tu pe ale lui, el pe ale tale, dar totul să fie perfect. Da... Vă las în compania unui pasaj de suflet...

6 noiembrie 2011

Gânduri în noapte - Bileţelul al optulea...

(Sursa: internet)

"Ceva în ochii tăi mă face să îmi doresc să mă pierd...în braţele tale. Este ceva în vocea ta care îmi face inima să bată repede. Sper ca acest sentiment să-mi fie până la capăt. ... Mă simt ca acasă,.. ca acasă pentru mine. Simt că m-am întors în întregime de unde am venit. Mă simt ca acasă... sunt din nou acolo de unde aparţin... ".

Şi zâmbesc. Şi eu mă simt acasă. Ori de câte ori aştept să apari. Aer. Atât de mult aer!!! Şi mă simt acasă când îţi simt privirea mângâindu-mă, alintându-mă, zâmbindu-mi,..., iubindu-mă. Aşa arată răsăriturile perfecte. Ca tine. Cu tine. Şi cine ar fi crezut că soldaţii răniţi ai iubirii se pot întoarce de pe fronturi reci? Cine ar mai fi crezut în minuni? În linişti?! Nu ştiu care pe care a vindecat sau doar s-a întâmplat să ne trezim fără răni. Ştiu doar că vocea ta întoarce cheia în inima mea de fiecare dată. Mă trezeşte. Mă simt vie şi fericită. Dezmiardă, cutremură, bucură. Inima ta este locul unde am găsit în sfârşit casa. După atâta timp. Începusem să cred că nu mai sunt poteci frumoase în viaţă pentru mine. Şi m-am nimerit în mijlocul celui mai neaşteptat drum. Acela către tine. Către "acasă"...acel loc unde sufletul meu e atât, atât de bine. Nu aştept nimic. Decât să fi! Şi, să zâmbeşti. Îmi e atât de cald în suflet când zâmbeşti. Atât de cald...

5 noiembrie 2011

Gând rotund

(Sursa: internet)

Nu ştiu, chiar nu ştiu ce se întâmplă, cu mine. Toate lumile mele se învârt şi dansează. Nu mă pot agăţa nici măcar de un cuvânt. Numai de stele. Sunt atât de aproape, încât le pot culege margarete de gânduri şi vise. Am să împletesc asemeni unei salbe, dragul meu. Am să mi-o pun apoi, la suflet şi am să alerg peste tot cerul!!! Liberă.

Când am să fiu aproape de fereastra ta am să intru încet. Salba era pentru tine. Eu doar am scăldat-o-n lumină şi drag de tine. Am să o pun pe pernă lângă tine cu toată iubirea mea. Şi, am să rămân şi eu un pic. Şi lumile mele peste ochii tăi adormiţi. Şi e linişte. Atât de linişte încât mă cutremur. Şi ştiu. Că niciodată nu mi-a fost mai frumos. Nu am să stau mult. Lumile mele şi lumea ta s-ar putea să se fi intersectat preţ de o atingere şi atât. Dar a fost bine. Momentul în care eu am aflat că inima mea poate fi completă de acum înainte. Că a cunoscut în sfârşit acel sentiment care te împlineşte şi cu care poţi trăi vieţi întregi fără să te simţi gol sau înjumătăţit. Eu sunt doar o femeie cu vise. Tu eşti mai mult de atât. Dar eu sunt o femeie care iubeşte, iar asta e de ajuns să fac Pământul să se oprească ori de câte ori vreau eu. Şi pe tine. Fie şi în gândul meu.

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Cuvintele-mi tac de minune. Ce ar putea ele defapt să spună din ce nu e de rostit? Nimic. Doar inima poate. Ea face totul să sune perfect. La unison. Şi ne cântă. Pe ea şi pe noi. Muzicianul perfect al vieţii. Şi nu, nu pot spune ce nu am mai simţit vreodată. Atât de nou. Simplu. Magic. Sau, să spun că eşti asemeni unor artificii iscate din senin, undeva, într-o seară aproape oarecare până la tine? Era atâta monotonie până atunci! Şi brusc cerul s-a umplut de culoare şi sunete.

Nu am înţeles nimic decât că tremurul sufletului nu e un semn de slăbiciune ci, de iubire!

Şi, de atunci, toate serile îmi dau un semn, iar eu, nu mă pot agăţa nici măcar de-un cuvânt!"

4 noiembrie 2011

E bine doar că eşti

(Sursa: internet)

Nu contează mâine când ai să-mi iei de pe umeri mantia
în care sufletul meu se înfăşura atât de frumos în vise
Nu contează nici măcar că nu vom mai fi.
Nici anotimpul în care pleci.
Visez de multe ori că e iarnă când îmi intri în viaţă.
Şi dintr-o dată se face atât de cald în mine.
Şi în jurul meu.
Şi în lumea mea.
Când pelci, visez că e primăvară.
Pentru că atunci vor înflori toate visele mele.
Iar şi iar.
Ca o repetiţie.
De fiecare dată cu acelaşi gând:
tu!
Contează însă înter aceste anotimpuri, anotimpul iubirii tale.
Acela când apari şi lumea mea se topeşte
într-un lac senin şi cristalin
în care totul devine atât de clar
când privesc şi mă arunc fără teamă!
Contează doar cum mă şopteşti.
Pieptul meu se sparge de emoţii.
Ca şi cum s-ar sfărâma un zid, iar apoi s-ar naşte-n loc o fereastră
mereu deschisă din care ţâşnesc atât de multe păsări
cu aripile larg deschise, cu ochii către cerul şoaptelor tale...
ţipând tăceri fericite!
Tot cerul ar fi plin de ele.
Stoluri de chemări şi culoare.
Un dans în sufletul gol!
Şi peste tot în mine sunt flori.
Deschise ţie.
Peste tot îmi e soare în mine cu tine.
Tu ştii? Ştii câte pietre s-au dezgheţat sub pasul inimii tale?
Şi ce drum cald îmi laşi în viaţă?
Vei ştii?
Dar ce contează?
E bine doar că eşti...

3 noiembrie 2011

La nesfârşit

(Sursa: internet)

şi fără tine ce aş fi?
nimic din ce-am fost pân'acum
mult mai frumoasă m-ai lăsa
şi mult mai plină de frumos
decât aşa cum m-ai găsit
dormind o viaţă fără rost
viaţa mea

de n-ai fi fost eu ce-aş fi fost?
un om cu visele-n pământ
ce nici să ceară nu-ndrăznea
nici să primească n-aştepta
n-aş fi ştiut s-aud culori
nici să privesc soarele-n zori
pe palma ta

de vei pleca eu ce rămân?
un om cu mult mai mult mai bun
un suflet ce-adunat în el
atâtea clipe de magie şi numai una
de-ar fi fost era de-ajuns să dea un rost
acelui timp şi-acelor ani
fără de tine

dar n-ai să-mi pleci
nu prea curând, iar când va fi
va fi demult peste-anotimpuri încă vii
din care eu deja-am cules atât de mult
că nu vom ştii cum a-nceput, cum s-a sfârşit
de s-a sfârşit, sau a-nceput
mereu vei fi!

iubitul meu cel mai iubit
la ceas de viaţă şi de gând
la nesfârşit!

1 noiembrie 2011

Săptămâna Bibliotecii Adjudene, Ediţia a XXVIII-a

Aşa cum v-am obişnuit, am să vă ţin la curent cu toate manifestările Bibliotecii Municipale Adjud, la care, am marea bucurie şi onoare de a fi mereu prezentă şi invitată. Pe data de 31 august, biblioteca Municipală din Adjud îşi deschide din nou poarta către iubitorii de cultură în cadrul celei de-a XXVIII-a ediţii a „Săptămânii Bibliotecii Adjudene”. Evenimentul va fi debuta oficial la orele 10:00, ca mai apoi, la ora 11:00 să continue printr-o expoziţie de carte "Scriitori vrânceni în colecţiile Bibliotecii Municipale". Acest eveniment deosebit de important pentru Bibliotecă, dar şi pentru iubitorii de carte şi frumos, va continua până în 6 noiembrie. Pe parcursul acestei frumoase incursiuni în lumea minunată a culturii şi artei, bibliotecarii ne-au pregătit expoziţii, seminare, lansări de carte, lecturări de cărţi, dezbateri, concursuri, prezentări pro natura şi multe alte surprize.

Că vă aştept azi, marţi, de la orele 12:00, la Biblioteca Municipală Adjud, unde are loc evenimentul: "Săptămâna Bibliotecii Adjudene, Ediţia a XXVIII-a"...ştiţi. Mereu mi-am dorit să vă am alături pe cei care aţi simţit să îmi fiţi. Vă aştept şi acum cu emoţie şi drag să gustăm o felie mare de cultură şi artă, de frumos, de oameni şi suflet!

Eu, am să fiu acolo, pentru a le lectura celor mici, povestea scrisă de mine, "Povestea Micuţei Rămurici".

De la orele 12:30, vor avea loc lansări de carte, după cum urmează:

- ora 12:30 Lansare de carte:
* Versuri cu soare pentru Doamna Învăţătoare de GEORGE ZARAFU şi MARIANA CRISTEA
Editura Ametist ‘92, Bucureşti, 2008

- ora 13:00 GEORGE ZARAFU - membru a Uniunii Scriitorilor din România lansează cărţile:
* Zarafisme. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, 2008
* Epigrame cu şi despre femei. Editura Grafit, Bacău, 2010 Ediţie îngrijită de RODICA HANU-PAVEL şi GEORGE ZARAFU

- ora 13:30 GEORGE CORBU - Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România lansează volumul:
* Corbigrame. vol. 2. Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 2003

- ora 14:00 - Carnet pestriţ. Oradea: Cogito, 2005
Autor: Valentin Lipatti, Ediţie îngrijită de dr. LILIANA PAVELESCU şi GEORGE CORBU
Prezintă: GEORGE CORBU

Invitaţi: Beneficiarii Centrului comunitar pentru persoane de vârsta a treia, Adjud -Fundaţia Pro Armonia Focşani

Programul integral al manifestării:

LUNI, 31 OCTOMBRIE

- ora 10:00 - Deschiderea Săptămânii Bibliotecii Adjudene
- ora 11:00 - Expoziţie de carte: Scriitori vrânceni în colecţiile Bibliotecii Municipale
ora 12:00 - Bogăţiile toamnei - expoziţie de lucrări artistice - expun preşcolarii şi elevii de la Grădiniţele şi Şcolile adjudene
- ora 13:00 - Tabloul toamnei - expoziţie de lucrări din seminţe realizate de elevii clasei a IV-a de la Şc."Mihail Armencea", înv. Viorica Hîngu
- ora 15:00 - Parada costumelor de Hallowen - prezintă elevii Şc. "Mareşal Alexandru Averescu", înv. Adriana Bocman
- ora 17:00 - Artă şi speranţă - expoziţie de lucrări artizanale realizate de copiii de la C.H.A.R.T.A. Adjud - Fundaţia Pro Armonia Focşani

MARŢI, 01 NOIEMBRIE

- ora 10:00 - Sfinţii îngeri, prietenii şi ocrotitorii copiilor
- Expoziţie de icoane pe sticlă – expun elevii de la Cercul de pictură "Preot Alexandru Antoniu" de la Şc. Rugineşti, îndrumaţi de Protopop Preot Ion Ciobotea
- Concurs de creaţie creştină cu participarea elevilor de la Şc. Rugineşti, Şc. Angheleşti, Şc. Păuneşti, Şc."Mihail Armencea”, Liceul "Emil Botta" şi Colegiul Tehnic "Gheorghe Balş" sub îndrumarea Protopop Preot Ion Ciobotea
- ora 11:30 - Toamna târzie - moment artistic prezentat de preşcolarii Grăd. nr.1 şi Grăd. nr.4 îndrumaţi de doamnele educatoare Aurica Răuţă, Elena Năstac şi Tincuţa Trif
- ora 12:00 - Povestea micuţei rămurici în lectura autoarei RAMONA SANDRINA ILIE


MIERCURI, 02 NOIEMBRIE

- ora 12:00 - Contribuţii româneşti la dezvoltarea culturii europene
Expune: ION CROITORU - scriitor adjudean
- ora 13:00 - Lansarea volumului "Sub ploaia cepheidelor": mozaic umoristic. Focşani: Editura Pallas Athena, 2011
Autor: ION CROITORU
- ora 14:00 - Amintiri despre Sadoveanu - viaţa şi activitatea, concurs literar; Participă elevii cls. a X-a A, a X-a F şi cls. a XI-a C de la Colegiul Tehnic "Gheorghe Balş"
Expunere: prof. ANCA FERARU
ora 14:30 - Sfinţii sărbătoriţi în luna octombrie - expoziţie de icoane realizate de elevii Colegiului Tehnic "Gheorghe Balş", îndrumaţi de prof. ALINA ALBEIU
- ora 16:30 Audiţie - Sala Multimedia

JOI, 03 NOIEMBRIE

- ora 13:30 - Expunere - Dezbatere: Poezia viitorului şi viitorul poeziei?
Expune: poetul PAUL SPIRESCU - membru a Uniunii Scriitorilor din România

SESIUNE DE LANSĂRI DE CARTE

- ora 14:30 Lansarea volumului de poeme "PE PRAG (VALE- DEAL)" al scriitorului adjudean: LIVIU IOAN STOICIU - membru a Uniunii Scriitorilor din România
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010
- ora 15:00 Scriitorul şi criticul literar TUDOR CICU – membru a Uniunii Scriitorilor din România lansează volumul:
* Liviu Ioan Stoiciu -Poezia şi subteranele ei. Buzău: Editura Aldin, 2011
- ora 15:45 Lansare de carte:
LIVIU-IULIAN ROMAN - Păuneştii Vrancei, între pământ şi ape. Focşani,
Editura Terra, 2011
Invitaţi: Adrian Botez, Ion Croitoru, Gheorghe Neagu, Marin Moscu, Janine Vladislav, Culiţă Uşurelu, Virgil Panait, Ştefania Oproescu, Marin Ifrim, George Pătrăşcanu
- ora 16:00 - Toamna în sărbătoare - moment artistic prezentat de corul de elevi "Armonia" al Şc."Angela Gheorghiu" sub îndrumarea prof. IONELA CHIRIAC

VINERI, 04 NOIEMBRIE

- ora 11:00 Anul European al Voluntariatului
"Bibliotecar pentru o oră" (cititorii vor fi bibliotecari pentru o oră)
- ora 14:00 Seminar: "Pădurea - plămânul verde al Planetei" dedicat Anului Internaţional al Pădurii, cu participarea elevilor cls. a VIII-a de la Şc. "Mareşal Alexandru Averescu" îndrumaţi de prof. JOSEKPINI STRATULAT
- ora 15:00 ORA DE INFORMARE EUROPEANĂ cu tema "Eu şi Europa".
Participă elevii cls. a X-a şi a XI-a de la Liceul "Emil Botta" sub îndrumarea prof. LUMINIŢA LUNGU
- ora 17:00 Seara de film - Sala Multimedia

SÂMBĂTĂ;, 05 NOIEMBRIE

- ora 10:00 Prezentări proiectate: Adjudul în imagini
- ora 11:00 "Eu circul corect?" – teste de circulaţie pe calculatoarele BIBLIONET, participă elevii de la Clubul Copiilor Adjud, îndrumător, prof. PETRE VALEA

DUMINICĂ, 06 NOIEMBRIE

- ora 10:00 Expoziţie şi atelier origami, îndrumător bibl. CIPRIAN IRIMESCU
- ora 12:00 Biblioteca viitorului - expun utilizatorii de la Clubul de pictură al bibliotecii

29 octombrie 2011

olar de vise

 (Sursa: internet)

aş putea construi oameni din gânduri
şi oraşe întregi din visele lor
ţări şi lumi,
dar nu aş putea modela niciodată
un suflet ca al tău
mi-ar scăpa mereu printre degete
ca şi un zâmbet de copil
prin lumi de poveşti
aş putea ridica o nouă Atlantidă
din visele mele ruinate
şi din lacrimi,
dar nu aş putea nici măcar din cuvinte
să te conturez aşa cum
sufletul meu
luându-ţi forma mi te-a dat redându-mă
întruna
întruna
ţie!

28 octombrie 2011

Gânduri - Bileţelul al şaselea


Nu ştiu zilele voastre cum sunt. Sau dimineţile. Sau serile. Nopţile. Dar ale mele încep, trăiesc şi adorm tare frumos. Liniştite. Liniştit. Am un om. Unul singur. Un suflet de care mă agăţ până la cer. Salcia mea care plânge cu ramurile în sus. Sau cerul meu care devine atât de pământ când trebuie să mă susţină. Sunt un om norocos. Şi fericit. Nu ştiu de ce uneori scriu într-un ton atât de trist. Nu ar trebui. Dincolo de toate şi orice e fericirea de a fi, de a trăi ceea ce e de trăit. Noi oamenii suntem egoişti şi mereu nemulţumiţi. Vrem mereu mai mult, dar mai multul e în toată clipa rotundă de...acum. Prezentul e cel mai important. Trecutul e făcut să ne trezească din când în când. Să ne arate albume din noi. Sau să ne tragă de mânecă. Trecutul nu trebuie ţinut la piept. Asta înseamnă să uiţi să trăieşti. Viitorul. Nu trebuie să îl lăsăm să ne acapareze prea mult. Îi vom deveni sclavi. Vom uita să zâmbim dimineaţa celui de lângă noi. Vom uita să ieşim cu cei mici în parc sau să îi întrebăm cum sunt...de ce nu mai zâmbesc. Prezentul însă...merită toată atenţia. Aşa perfect sau imperfect cum e. El rotunjeşte viaţa. El pune cărămida. El clădeşte cu adevărat. Şi cum spuneam. Sunt egoistă şi eu. De aia scriu ce scriu... :). Şi greşesc lăsând uneori trecutul să adoarmă în braţe la mine. Uit să trăiesc gândindu-mă prea mult la: "ce va fi! ce voi fi! ce vom fi!". La naiba! Pot fi orice dacă suntem doi! ORICE! Iar când suntem trei sau patru sau ... sunt de-a dreptul invincibilă! Sunt un om fericit, înconjurată de oameni frumoşi pe care îi iubesc. Pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte... Ramona, Stanica, Adrian, Rareş, Razvan, Corina, Liliana, ... Augusta mea iubita, familia. Mulţi dintre voi cei de aici pe care vă apreciez şi vă respect... Da, peste toate şi tot, dimineaţa me răsare printr-un suflet şi apune prin el şi ştiţi ce? Cred că e cea mai potrivită clipă!

27 octombrie 2011

Scenariu cu linişte... II

(Sursa: Thomas Kinkade)

O casă. Aceeiaşi. O casă albă de lemn. O terasă din podele obişnuite să scârţâie sub fiecare pas. Un balansoar scorojit de timp şi ros de carii. Un cer albastru, unduit deasupra unor dealuri nu foarte îndepărtate. Iarbă. Iarbă verde mirosind a reavăn. Flori. Flori de toate culorile şi mărimile. Ţârâit de greieri şi lăcuste. Păsări. Nu ştiu pentru voi ce înseamnă păsările, dar pentru mine înseamnă linişte..., multă linişte. Deci, linişte cu păsări.

Şi de la capăt. Un alt balansoar alături. Cerul rămâne unduit. Dealurile le trag mai aproape. Şi iarba. Între balansoare o măsuţă rotundă de cafea. Pentru tine. Când te vei trezi cafeaua va fi aici. Şi eu. Mai ales eu. Atunci, când vei coborî către mine, toate vor tăcea. Nu ştiu să aud nimic altceva când te văd. Doar pe tine. Şi privirea ta. Lumea spunea că tu nu ai ce căuta în acest scenariu. Nici eu. Că scenariul e cu susul în jos. Şi lumea noastră. Că noi călcăm pe nori, iar soarele răsare de la firul ierbii. Că eşti prea tânăr. Sau prea bătrân. Prea rar. Sau prea des. Că nici nu ai fi. Sau ai fi prea mult. Că nu sunt nimic. Sau sunt prea profund. Dar eu sunt singura care ştie. Eşti al meu. Nici mai mic. Nici mai mare. Nici mai tânăr. Nici mai bătrân. Eşti numărul meu firesc de suflet. Ştiu asta. Simt asta. Nu trebuia să bată toate inimile la unison ca să îmi confirme ceva ce eu trăiesc. E de ajuns inima mea. Inima ta. În iubire e nevoie de două inimi, restul sunt doar zgomote inutile într-o orchestră perfectă. Cât de frumos se unduieşte, se leagănă şi se învârte lumea meai! Cât de frumos se opreşte lăsând muzica să cânte. Încă. Şi nici nu ai ajuns aici. Lângă mine. Sau ai ajuns. E scenariul meu. Dacă vreau, tai şi lumea. Şi tot ce nu ţine de noi. Las doar greierii. Măsuţa de cafea. Balansoarele. Pe tine. Pe mine. Adaug un pârâiaş. Şi noi. Iubindu-ne. În timp ce pământul ni se unduieşte deasupra umerilor. Iar tu mă strigi pe nume. Eu te inspir. În suflet. Literă cu literă. Nimeni nu va şti niciodată nimic. Vor şti doar că în scenariul meu, un bărbat mă iubeşte, iar literele acelea nu se pot rosti decât de pe buzele mele. Deci, linişte. Linişte cu păsări. Cile doarme. Pentru cei care nu au citit primul scenariu, Cile e o bufniţă. Habar nu am de ce, dar iubesc bufniţa aia. Peste vise se aude cântând cocoşul. Îl auzi iubite? Trezeşte-te înainte să cânte a treia oară. Măcar, tu!

Sonet CXVI - W. Shakespeare

(Sursa: internet)


Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
De-şi schimbă focul după celălalt,
Fugară ca fugarul în neştire;
O,nu ! iubirea-i far nezguduit
Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
O stea ce-ndrumă năvi necontenit
Şi care nu se-ntîmplă să apună.
Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
O floare dată coasei ei ce-o curmă.
Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
Nimic n-am scris , şi nimeni n-a iubit

25 octombrie 2011

Cântec de octombrie - Bileţelul al cincilea (între noi mai e un pas...)



"Şi între noi mai e un pas,
Atâta doar a mai rămas
Şi mă întreb: E doar un vis
Sau e iubire?
"

sufletul meu era în mijlocul cerului când ai apărut
singur învăţa tumbe printre nori şi pământ de teamă
să nu înnebunească
ne-am ciocnit întâmplător tu de o parte a razei de soare
eu de cealaltă miraţi de atât de multă culoare în jur
se revărsa un râu de curcubee
când ai zâmbit, totul a luat culoarea ochilor tăi adânci
şi sufletul meu a devenit un zâmbet de aceeiaşi culoare
în timp ce te învăţa pe de rost
să te aibă mereu când vânturi vor bate şi totul va fi să fi fost
un vis te-aş rosti cu ochii închişi tuturor zilelor mele
şi aş reface paşii toţi

într-un zâmbet de aceeiaşi culoare o linie continuă între
nori şi pământ
de teamă şi iubire

"Dar între noi mai e un pas
Şi daca el a mai rămas,
E vina mea sau dreptul tău la fericïre?
"
.......

Mi-e dor, dar mi-e bine deoarece ştiu că undeva acolo...eşti tu! Undeva acolo, undeva aici...atât, atât de aproape. Ciudat cum astept...ca şi cum ar trebui să intre tot aerul din lume doar printr-o singură gură de aer curat...şi toată frumuseţea prin liniştea care o aduci cu tine...

Cum ai spune tu iubitule? "Unde-mi eşti? Vreau aerul meu!!!"
Şi uite aşa, o inimă de om întregeşte o altă inimă de om, iar lumea devine rotundă şi mică precum un bob de linte, iar tu...mijlocul ei. Îmi amintesc. Încă îmi amintesc. Te culeg şi te pun la suflet sau cireşe la ureche, chiar dacă demult sunt trecute. Şi noi am fi, dar ştiu în sufletul meu că nu suntem. Şi ne vom fi. Într-o zi. Până atunci...deschid larg fereastra sufletul şi las cerul să intre cu toţi îngerii şi norii lui. 

24 octombrie 2011

Românii ar trebui să îşi schimbe sportul naţional din "Oină" în "Aruncatul pietrei"!!!

(Sursa: mediafax)

Aşa cum am spus şi în titlu, românii ar trebui să îşi schimbe sportul naţional din "Oină" în "Aruncatul pietrei", deoarece eu consider că avem o precizie mult mai bună la acest sport. Suntem mai exacţi şi alegem ţintele cu mare, mare atenţie. De regulă, nu ne lăsăm până nu le facem praf, până nu ne spunem toate punctele de vedere ca să fim siguri că nu am omis nici cel mai mic detaliu. Suntem nişte ţintari excepţionali. Luăm la ochi sufletul oamenilor şi aruncăm. Nu contează dacă doare au ba. Nu contează dacă avem dreptate au ba. Nu contează nici măcar dacă la celălalt capăt este un om. Contează doar să dăm din noi tot răul, toată fierea...ca şi cum, atunci ar fi momentul cel mai oportun pentru a ne descărca de toate gândurile negre care ne fac nopţi albe. la urma urmei, cred că nici măcar nu contează cine, ce a făcut ci contează doar ca noi să ne descărcăm pentru a ne induce o stare de bine. Suntem asemeni unor drogaţi care intră în sevraj dacă nu au în cine lovi cu vorbe. Dacă nu au pe cien eticheta. dacă nu au spre cine arăta cu degetul. Cum am mai spus, la noi nu contrează nimic! Dacă un un om realizează ceva în viaţa lui nu e bine. Îl facem hoţ, carierist, superficial, materialist, etc nu are importanţă nici măcar faptul că poate acel om nu este nimic din toate acestea ci a fost un om perseverent, inteligent care a ştiut să profite de anumite aspecte din viaţa sa şi să le folosească în folosul său. Asta înseamnă a specula inteligent portiţele pe care ţi le oferă viaţa. Dacă omul însă nu face nimic, iar nu e bine. este delăsător, leneş, prost, etc Dacă stă pe tuşă este lipsit de energie, este inconştient, o legumă a societăţii. Dacă este puţin din toate categoric ceva nu e în regulă, pentru că e prea bun, iar asta musai înseamnă că urmăreşte ceva, are un scop, trebuie să fie ceva, ceva acolo...doar nu pot exista oameni buni, nu?
Spun toate acestea, deoarece cazul lui Şerban Huidu m-a întristat, m-a dat peste cap sau peste suflet dacă pot spune asta. Am urmărit zile şi zile întregi cum un om care a comis o greşeală extrem de gravă şi dureroasă a fost luat în tirul unei ţări întregi. A fost jignit, umilit, i-a fost scormonită intimitatea, viaţa personală, greşelile de altă dată, i-au fost puse pe umeri până şi chestii care nu i-au aparţinut şi asta, fără ca cineva să se gândească la el ca şi om, ca şi soţ, ca şi tată, ca şi fiu al cuiva!!!
Ce contează? Doar a ucis, nu? Haide să-l ucidem şi noi mai mult decât şi-a ucis el sufletul şi moralul atunci, în acea zi nefastă pentru toţi cei implicaţi!
Mă întreb, oare de unde atât de multă răutate în noi? Pentru toţi în afară de noi! Acum a fost Huidu, dar cum am spus...nu contează cine este...contează doar să fie şi noi să avem în ce lovi cu multă, multă nesimţire şi lipsă de milă. ce naiba se întâmplă cu noi ca şi naţie? Oare aşa am fost noi mereu?
Nu ştiu, eu ştiu doar că oricui i se putea întâmpla ce i s-a întâmplat lui Huidu. Cunosc caz în care cineva nici măcar nu a avut viteză ci i-a sărit pur şi simplu o persoană în faţă şi din cădere, aceasta s-a lovit la cap şi a murit. Ştiu că nu a fost vina acelei persoane, dar mai ştiu că şi acum, după aproape 20 de ani nu şi-a revenit. Probabil că nu îşi va reveni niciodată. Aceasta se numeşte conştiinţă. Ea face diferenţa între noi ca şi oameni şi oameni. Şi alte câteva ingrediente aş spune eu.
Mai ştiu că pot exista fatalităţi în viaţa oricui. Sub diverse aspecte. Nu contează cum omori din culpă ci că s-a înfăptuit omorul. Poţi să îţi ţi copilul în braţe, să aluneci pe o coajă de banană şi să îl scapi cu capul de gresie. Moare. Sunt mai puţin vinovată decât Huidu? E tot omor din culpă. Există o victimă. Ba mai mult. Exemplele pot continua la nesfârşit deşi toţi veţi găsi de cuviinţă să spuneţi: "nu se pot compara cazurile" sau cine mai ştie ce alte contra-argumente care defapt şi la urma urmei nu sunt altceva decât simple şi patetice argumente pentru egoul nostru. Vrem mereu să demosntrăm că noi suntem cei care simţim cel mai adevărat, cel mai bine, cel mai frumos! Că ceea ce susţinem noi e cel mai bun argument. Că deşi şi celelalte exemple sunt bune, al nostru e mai apropiat de realitate.
Ne dorim mereu să avem ultimul cuvânt!
Este bine, dar, ar trebui să existe cazuri în care să ştim şi să învăţăm să lăsăm oamenii în pace în durerile lor şi să nu le mai îndesăm şi noi pe umeri mai mult decât pot duce. Om fi noi plămădiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar dacă suntem mici dumnezei nu ar trebui să crucificăm zilnic oamenii de lângă noi doar pentru că noi avem ceva de spus şi ţinem morţiş să o facem!

Ruşine să vă fie tuturor: şi celor care aţi făcut din asta o ştire de senzaţie şi celor care şi-au hrănit orgoliile şi "spiritul de corectitudine" din ea! Ce senzaţie poate exista în tragedia unor familii unde au murit nişte oameni şi în familia cuiva care a ucis fără să vrea nişte oameni?

Când vom învăţa să tăcem naibii din gură atunci când se impune asta???
Nu ajunge circul, incultura şi alte lipse de calităţi pe care le dezvoltăm de la o vreme, mai trebuie să devenim şi răi, egoişti şi călăi de suflete, vieţi şi cariere???

Mă simt din ce în ce mai neputincioasă şi mai tristă privind în jur şi realizez că oamenii nu învaţă din exemple ci doar se folosesc de ele, le uită şi le repun în practică, iar apoi spun că ei nu sunt totuşi la fel de vinovaţi. Nu învăţăm nimic, decât să fim mai goi şi mai răi unii cu alţii!

Şerban Huidu, se retrage din viaţa publică...

Tu...



într-o zi am să vreau să vorbesc despre tine, cu tine
în toată această ecuaţie simplă nu putem fi decât noi
şi iubirea noastră, rezultatul atât de minunat de a fi noi
într-o lume în care oamenii aleg să se înfăşoare în singurătate

în ziua aceea, am să te aştept îmbujorată doar în vorbele mele
în mijlocul camerei noastre cu pereţii văruiţi în alb,
în care vom avea o bibliotecă mare din lemn, două fotolii şi o
măsuţă rotundă de cafea lângă fereastră

în ziua aceea, am să las lumea dincolo de toate, dincolo de mine
şi gândurile. şi teama. şi aceste atât de multe..."şi".
în ziua aceea, am să mă îmbrac doar în sufletul meu tremurând
şi în razele lunii, iar focul ne va cânta şi se va juca atât de frumos
când vei intra pe uşă

tu...
tu eşti minunea aceea care
te-ai oprit în mijlocul vieţii mele plin de uimire
ca şi cum nimic din mine nu ar fi putut fi real
şi descoperindu-mă ai rămas atât de fericit
iubind-o
i-ai dai un alt sens decât tristeţii în care se îndrepta
ai ridicat-o şi ai lăsat-o să zboare, zâmbindu-i
oricum, mereu va zbura lângă pasul tău
atât de liberă, atât de în doi
şi, pentru că eu o vedeam atât de monotonă,
i-ai pus flori în păr,
vise în priviri,
soare în suflet
ai scos-o în fata unui lac mare şi frumos
adânc. atât de limpede
mi-ai zis:

"Priveşte femeie! Aşa te văd eu! Aşa tresari în mine!"

şi am ştiut că
TU
tu eşti cealaltă aripa a mea
şi când vei hotărî să nu mai zbori
alături de mine
întelegi?
de unde sunt acum, nu mai pot
să cad niciodată
pentru că e deplină clipa şi rotundă!

într-o zi am să vreau să vorbesc despre tine, cu tine
în ziua aceea, am să te aştept îmbujorată doar în vorbele mele
în ziua aceea, am să las lumea dincolo de toate, dincolo de mine
în ziua aceea, am să mă îmbrac doar în sufletul meu tremurând
şi în razele lunii, iar focul ne va cânta şi se va juca atât de frumos
când vei intra pe uşă

tu...

..............

Şi, cu această poezie scrisă chiar acum, la această oră din noapte, cu sufletul meu iubit, alături de sufletul meu, cu această melodie care m-a luat de mână şi m-a purtat în lumi despre care uitasem a mai fi...vă las azi, dar nu înainte de a vă spune noapte bună dragii mei, noapte bună blogspot, noapte bună iubitule... Pe mâine!

...........

19 octombrie 2011

Liniştea apelor în fotografia lui Dungha

Era atât de multă linişte acolo. Linişte şi ape. Ape şi frânturi peste ape. Păsări. Ele au atât de multă linişte în zborul lor. În aripi. Doar uneori ţâşnesc. Gânduri. Apoi ţipă. Ţipă ca şi cum luna s-ar fi mutat în mijlocul zilei, iar ele s-ar fi transformat în lupi bătrâni. După ţipete, ape. Clipocit şi frânturi de timp în malurile lor. Toamna e aproape. Niciodată nu mi-am închipuit cum e toamna apelor. Acum, ştiu. Ape tremurânde peste copaci dezveliţi. Vânt ruginiu ce-şi plimbă povestea peste cercurile lor. Şi apoi...linişte. O noapte cu tot mai puţini greieri.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha         

Gânduri în noapte - Bileţelul al patrulea

(Sursa: internet)



de la fereastra mea se vedea atât de multă zăpadă
şi frigul
frigul intra până în oase, în timp ce undeva departe
mă striga vântul întinzându-mă peste tot
de la fereastra mea nu se vedea niciodată soarele
decât în zilele în care, copiii îşi făceau din el zmee
de lumină
într-o zi însă, lângă fereastra mea s-a aşezat o inimă
mare, mare
zâmbea larg, desena cercuri, cercuri peste zăpezi,
iar ele se topeau cuminţi
frigul s-a desfăcut în mii de fluturi şi zbura prin oase,
prin sânge, prin buricul degetelor,
soarele strălucea frumos servind cafeaua de dimineaţă,
iar inima a căpătat voce
şoptind încet în inima mea atât de multe anotimpuri
încât din ea au început să zboare păsări,
să crească flori şi iarbă, să intre lumină şi cuvinte
până când m-a refăcut carne din carnea ei mie
iubindu-mă dintr-un bărbat
numai al meu!

............

Acest bileţel iubitule este altfel... pentru că tu faci din fiecare zi o alta. O altă culoare. Nuanţe în nuanţe. Ca şi când m-ai înveli în culori de mătase şi m-ai învăţa să zbor. Clipele sunt altfel. Magice! Nici una nu stă. Doar aerul meu. Aşteaptă. Te aşteaptă. Şi ştie. Ştie că nimic nu va mai fi la fel. Tot ce atingi în mine transformi într-o femeie fericită! Mulţumesc...

17 octombrie 2011

Gânduri în noapte - Bileţelul al treilea

 (Sursa: internet)

De la o vreme, aş putea scrie încontinuu. Fără oprire. Nu o fac mereu, pentru că las sufletul meu să mai scrie şi fără cuvinte. Acolo, adânc pe el. Direct. Fără intervenţia mea. Fără traduceri. Fără translaţii. Când sufletul e prea plin, scriu. Defapt strig, râd, plâng, iubesc, mă revolt, mă bucur...în cuvinte, prin cuvinte şi, toate astea pentru că există cineva care mă inspiră. Veţi spune. bine, bine, dar mereu este cineva, ceva. Da. Mereu este, pentru că altfel nu am putea scrie însă eu până acum, nu am cunoscut o astfel de sursă de inspiraţie. Mă întrebam de multe ori cum ar fi? Dacă nu va fi niciodată? Dacă acea sursă, clipă deplină va veni şi nu am să o recunosc? Dacă, dacă, dacă! Am uitat regula mea numărul unu. Viaţa nu e un pod pe care să-l construim şi să-l gândim pas cu pas pentru a trece pe deasupra mării. Viaţa e însăşi marea! E nebunia aia care acum e blândă, acum e rece, acum e caldă, acum e năvalnică, acum dă cu tine de toate malurile, acum te mângâie şi te poartă mereu, mereu către alte şi alte locuri, oameni, întâmplări, mirări! Cred că, viaţa mea devenise podul. Încercam să o domin. Să o calculez până în ultimul amănunt, până am uitat esenţialul...să o trăiesc! Să o respir prin toţi porii. Să mă bucur de ea. Să nu aştept nimic, pentru că dacă e să vină sau să fie, va veni şi va fi. Poţi merge în întâmpinarea vieţii, dar niciodată nu vei ştii unde este punctul de întâlnire. ASTA, e frumuseţea vieţii! Spontaneitatea ei! Modalitatea prin care ne surprinde. Uneori, ne închidem în noi. Ne învelim într-o carapace groasă să nu ne găsescă nimeni. Aşa sperăm să ne inhibăm trăirile, emoţiile sau, aşa sperăm să nu mai suferim. Nu se poate, atâta vreme cât avem carne şi oase, suflet şi amintiri. Ne închidem în noi să creăm lumea aceea perfectă care nu se va mai destrăma. Atâta vreme cât suntem acolo, nu se poate întâmpla nimic. Când ieşim, realizăm că în jurul nostru sunt doar ruine. Totul e dispărut. Nu mai găsim nimic. Ecouri şi praf. Asta se întâmplă când ne negăm. Îi negăm şi pe cei de lângă noi. Şi viaţa. Şi frumosul. Nu doar răul. Aşa am fost şi eu. Mi-am închis aripile în mine de teamă să zbor. Mi-am negat emoţiile de teamă să le trăiesc. Mi-am negat feminitatea, de teamă să nu fie remarcată. Mi-am negat libertatea, de teamă să nu îmi fie îngrădită. Mi-am negat sufletul, de teamă să nu-mi rămână într-o jumătate de aripă. Până, de la o vreme. Când, din mijlocul vieţii, mai liniar, mai haotic, mai senin, mai înceţoşat m-am trezit ciocnindu-mi sufletul de al altcuiva. La început a fost mirarea aceea că nu eşti singur în norii tăi. Apoi, a fost ca o durere. Orice ciocnire doare, chiar şi când e reuşită. Doare partea aceea din noi care se ridică cu ultimul ţipăt şi începe cu îndoielile, cu întrebările, cu dacă, dacă, dacă... Apoi, a fost liniştea. Şi seninătatea clipei. Şi a altei clipe. Apoi a alteia. Şi...m-am trezit cum sursa mea de inspiraţie mă aduna de pste tot. Din trecut, din prezent, din viitor şi luând din el, săruta şi lipea. Am crezut că asemeni unui puzzle, se vor vedea îmbinările. M-am înşelat. Se potriveau perfect. Nici eu nu reuşeam să văd unde am început eu şi se continua el. A reuşit să mă completeze perfect. Sufletul meu a devenit în sfârşit rotund. Întreg! Şi, acum, ştiind cum este să zbori cu sufletul în două aripi, cum este să te ştii întregit de cineva, înţeleg de ce oamenilor le este mereu teamă de singurătate, de faptul că nu vor cunoaşte niciodată...clipa aceea! Clipa aceea pentru care defapt te naşti şi pe care o cauţi o viaţă întreagă! Clipa aceea care te descoperă, te rupe în milioane de bucăţi, te reasamblează, te modelează, te renaşte şi te dă tuturor clipelor ce vor veni, să zbori! De acum, poate să se întâmple orice. Eu ştiu ce înseamnă să fi pe deplin fericită. Lăsată liberă. Apreciată. Respectată. Dorită. Iubită. Nu ştiu ce poate rezerva viaţa. Nici nu mai caut să aflu. Sunt însă pregătită pentru orice îmi va oferi. Indiferent câte căderi vor fi, nici una şi nici toate la un loc, nu pot să anuleze acest sentiment, această plinătate. Este ca şi când te-ai ruga în aceeiaşi biserică de ani de zile. La aceeiaşi icoană. Ai avea credinţa. Dar ar lipsi ceva să o facă să devină un căpătâi de viaţă. Să o împlinească. Şi, într-o zi, lângă tine s-ar aşeza un bărbat şi te-ar întreba: "Acum crezi că Sunt?". Din clipa aceea, nimeni nu îţi mai poate clinti credinţa. Nici măcar cel care ţi-a dăruit-o, iar asta, pentru că ţie ţi-a fost dat să crezi, să vezi, să simţi, să trăieşi miracolul. De la o vreme, nu m-aş mai opri din scris. Şi nu mă voi opri. Voi scrie mereu zâmbind. Mult mai mult decât până acum. Voi scrie zburând. Voi scrie dansând. Voi scrie despre lumi pe care nu le-am mai cunoscut şi pe care mă bucur că le-am găsit. Voi scrie despre mine. Şi despre un altfel de mine. Şi tot ce voi scrie, va fi din credinţă şi iubire. Credinţa că iubirea există dincolo de tot şi toate şi uneori o găseşti şi o întâlneşti exact când, unde şi de la cine te aştepţi cel mai puţin! Nu e ASTA frumuseţea vieţii??? Iar acum...shhhhîîîtttt...iubirea mea a adormit! Am să merg să mă ghemuiesc alături. Am să o privesc cum doarme şi cum a adormit toate lumile mele. Am să o sărut pe frunte. pe ochi. Pe suflet. Am să trag pătura încet şi am să spun şoptit...noapte bună iubirea mea...!!!

15 octombrie 2011

Călători în lumea fotografiei

Era atât de multă toamnă în mine. Şi gânduri. Mai ales gânduri. Ciuguleau din sufletul meu mereu. Pescăruşi flămânzi de ape. Ochii mei i-au învăţat să zboare. Săbii albe către lună. Şi ţipete. Ochii se închideau încet, iar ei ţâşneau afară. capul pe spate, aripile larg deschise, ţipătul strident până în inima nopţii. Nimic. Doar un alt lup întins peste ape. şi atât. În rest, pescăruşi ce învaţă să zboare în orice anotimp şi peste orice ape.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha        

14 octombrie 2011

Alb în Picătura de vopsea

Adună toată zăpada şi topeşte-o pe inima mea. Din ea vor creşte flori albe şi firave. Un mic soare în dimineţi reci. Voi cânta apelor. Şi cerului. Tu, te vei apleca de fiecare dată să mă culegi. Într-o zi, îmi vei zâmbi şi voi învăţa să plutesc. În altă zi, ai să mă pui la suflet. Am să ţi-l ţin în palme. Petale. Tu vei fi un miez de floare, iar eu casa ta. Vezi, iubite? Câte flori albe peste noi şi câtă minune?!

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha      

Gânduri în noapte - Bileţelul al doilea

(Sursa: internet)

Azi, te-am luat de mână şi am alergat prin parc. Era plin de frunze. De toate culorile. Aşa, ca şi emoţiile nebune care dansează în noi. Un curcubeu de sentimente. Şi era cald. Atât de mult soare în ochii tăi încât am simţit nevoia să mă dezbrac de mine. De temeri. Şi am alergat liberă. Desculţă. Tu mă îmbrăcai cu zâmbetele tale. Eu cu îmbrăţişări. Tu îmi puneai în jurul umerilor şalul gurii tale. Eu mă preschimbam în rouă. Apoi, am făcut îngeraşi în frunze şi castele peste care ne aruncam precum doi copiii. Ne căutam mâinile cu înfrigurare. În jurul nostru nu exista nimeni. Trăim într-o lume intezisă oamenilor care nu cred în ea. Acolo suntem doar noi şi norii, iubite. Norii noştri sub diferite forme. Stau pe spate şi îţi arat un cal mare şi înaripat, iar tu vezi o rândunică. Eu te văd pe tine peste tot cerul meu. Tu mă aduci jos, peste fruntea ta, peste ochi, peste obraji, peste gură, peste umeri şi devin o bucată de pământ magic din care cresc fluturi ce nu mor decât odată cu noi. Azi, a fost doar o altă zi. Lângă sufletul tău. Acum, se lasă noaptea, iar eu ţi-am lăsat aceste rânduri, în locul braţelor mele. Un nou bilet care te sărută şi te iubeşte de noapte bună...iubitule...