28 iunie 2012

să îmi crească o aripă în plus

  (Sursa foto: internet)
colivia mea are uşile deschise
ştiai?
dar nu pot să zbor către tine
mi-s neputinţele pietre de moară
legate de suflet
mă trag în jos,
în jos
tot mai departe parcă
de tine

ia-mă în braţe iubite
şi spune-mi de bine
şi spune-mi de tine
şi spune-mi de mine
să îmi crească o aripă în plus
din iubire!

Şi am să îţi scriu şi aici, ţie..., iar tu, o să ştii exact care eşti

 Fotografie: Şi am să îţi scriu şi aici, ţie..., iar tu, o să ştii exact care eşti, deoarece oamenii care ne iubesc cu adevărat se regăsesc în cuvintele noastre şi ne regăsesc şi pe noi.

Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător în viaţă. Nici oamenii care ne apar de niciunde şi ne ating sufletele şi într-un fel sau altul ne schimbă, ne rămân...care, cum. 

Nici întâmplările nu sunt coincidenţe, deoarece ele ne marchează şi ne duc către un nou început, deoarece nu?...ceva ce apare, şterge oarecum ceva ce a fost şi un pas de început finalizează un pas de dinainte...

Aşa văd eu viaţa în mod normal, doar că acum sunt umbrită de neputinţe, de gânduri, de dureri interioare. E ca şi cum nu m-aş regăsi, eu omul acela mereu pozitiv, optimist, cu dragoste de viaţă, de zâmbet, de oameni. 

Am nevoie de o pârghie solidă şi stabilă de care să ştiu că pot să mă ţin şi nu se va mai rupe. 

M-am săturat să tot fiu a nimănui şi realizările mele să fie umbrite mereu de irealizări. 

Vreau să pot! Vreau să reuşesc! Vreau să rămân frumos după ce nu voi mai fi! Vreau ca oamenii să mă poată vedea aşa cum sunt eu, nu aşa cum apar acum!
 (Sursa foto: internet)
 
Şi am să îţi scriu şi aici, ţie..., iar tu, o să ştii exact care eşti, deoarece oamenii care ne iubesc cu adevărat se regăsesc în cuvintele noastre şi ne regăsesc şi pe noi.

Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător în viaţă. Nici oamenii care ne apar de niciunde şi ne ating sufletele şi într-un fel sau altul ne schimbă, ne rămân...care, cum.

Nici întâmplările nu sunt coincidenţe, deoarece ele ne marchează şi ne duc către un nou început, deoarece nu?...ceva ce apare, şterge oarecum ceva ce a fost şi un pas de început finalizează un pas de dinainte...

Aşa văd eu viaţa în mod normal, doar că acum sunt umbrită de neputinţe, de gânduri, de dureri interioare. E ca şi cum nu m-aş regăsi, eu omul acela mereu pozitiv, optimist, cu dragoste de viaţă, de zâmbet, de oameni.

Am nevoie de o pârghie solidă şi stabilă de care să ştiu că pot să mă ţin şi nu se va mai rupe.

M-am săturat să tot fiu a nimănui şi realizările mele să fie umbrite mereu de irealizări.

Vreau să pot! Vreau să reuşesc! Vreau să rămân frumos după ce nu voi mai fi! Vreau ca oamenii să mă poată vedea aşa cum sunt eu, nu aşa cum apar acum!

Ramona-Sandrina Ilie: “Cred că ar trebui să învăţăm să plantăm peri”

Îmi amintesc de timpul în care stăteam în grădina bunicii întinsă pe o pătură, cu picioarele sprijinite de trunchiul unui păr bătrân, în al cărui scoarţă anii lăsaseră brazde adânci, dar frumoase. Atunci mi-am spus prima oară că şi oamenii ar trebui să fie la fel. Ar trebui să lase să treacă timpul prin ei, frumos şi senin. Să devină coperţi între care viaţa să se scrie ca o poveste fără de sfârşit. Citeam mereu ceva. Nu am să uit niciodată mirosul cărţilor. Eu cred că oamenii care nu cunosc acest miros sunt oameni cu adevărat săraci. Cărţile ne învaţă să visăm, să spargem bariere, să ne întrebăm şi să ne răspundem. Ne identifică şi ne scot în evidenţă aşa cum nimeni nu reuşeşte. De ce? Pentru că ne lasă pe noi să o facem. Nu ne forţează şi nu gândesc în locul nostru. Apoi, după carte, a urmat scrisul. În ceea ce-l priveşte, nu ştiu cum era când nu scriam. Între noi a fost dragoste la prima atingere. Aproape că vine de la sine. Prietenii îmi spun mereu că îl am în sânge. Eu spun că îl am în suflet. Scrisul nu moare aşa cum o face sângele. Scrisul rămâne în oameni. Azi o literă, mâine o alta şi uite aşa din noi cresc copaci de cuvinte din care cei flămânzi de cunoaştere sau poate doar de linişte culeg câte ceva. Este prima mea iubire şi, deşi nu cred că încă am învăţat-o pe deplin, mă rog doar să nu mă părăsească.
Prima mea zi de şcoală a fost ciudată. Nu am înţeles niciodată de ce nu am scris şi nu am citit încă de atunci. Apoi, în timp, am înţeles că scrisul şi cartea pot fi arme în mâinile unora. Nu toţi le folosesc în scopul lor natural. Unii folosesc scrisul asemeni unui indigo. Să manipuleze şi să creeze conştiinţe comune care să acţioneze în acelaşi scop asemeni unor roboţi. Alţii, folosesc scrisul pentru ca acesta să nu fie citit niciodată. Asemeni unui pic. Să şteargă memorii. Să creeze monştrii inculturii, ai ignoranţei, ai pasivităţii. Cei mai periculoşi după mine. În mintea acestora, scrisul, cititul, educaţia, cultura, devin nişte avortoni fără vreo şansă reală de a deveni vreodată „idee”.
Acum, apeste tot unde mergem vedem vitrine. Pline. De tot şi toate. Avem atât de multe, dar suntem tot mai săraci de spirit, de suflet, de iubire. Uităm să fim apropiaţi unii de alţii şi uităm valoarea lucrurilor simple. Uităm să ne bucurăm unii de alţii. Uităm să ne bucurăm de o mână întinsă a prietenie. Uităm să zâmbim mai des. Uităm să ne jucăm cu cei mici. Uităm să ne facem cruce în faţa unei Biserci şi să ne bucurăm de Dumnezeu. Uităm să ascultăm un tril de pasăre şi să privim zborul unui fluture chiar pe dinaintea ochilor noştri. Ne uităm părinţii şi îi transformăm în morminte cu mult înainte ca ei să nu ne mai fie. Uităm să iubim şi să ne lăsăm iubiţi! Grăbim totul ca şi cum însuşi timpul ar alerga după noi!
Într-o zi, am deschis televizorul care pe atunci era alb-negru şi după ceea ce auzeam mi se părea că totul prinde culoare. Peste tot era doar sânge, arme, lacrimi, flori şi tancuri. Drapelul părea o fereastră către libertate prin care puteai respira un vis ţinut atâţia ani captiv într-o colivie care aparent avea uşa deschisă. Aşa am crezut. Colivia însă a rămas. Uşa este deschisă. Oamenii însă sunt captivi în ei şi în neputinţele lor. În reforme banale şi fără nici o noimă în care intrăm cu toţii ca nişte deţinuţi legaţi la ochi şi murim deoarece deşi avem unde fugi, deşi avem ce mânca, murim de foame. De foamea de schimbare, de mai bine, de noi! De foamea de cultură, de cunoaştere, de civilizaţie! Trăim în vremea în care drapelele nu mai sunt ferestre. Ele nu mai flutură a libertate ci a tristeţe, disperare şi dezamăgire. Se pare că nu mai scăpăm de ai noştri, de ideea aceea…pleacă ai noştri, vin ai noştri, iar noi tot ai nimănui.
Cred că ar trebui să învăţăm să plantăm peri. Peri ca şi aceia din grădina bunicii. Care au învăţat să îmbătrânească frumos şi cu folos. Iar oamenii, ar trebui să stea mai mult la umbra lor. Uneori perii spun poveşti despre cuvinte, cărţi şi oameni, iar oamenii învaţă să redevină ei fără a mai trece prin gândirea altora. Nu mai sunt haine cu numere mari sau mici. Devin dintr-o dată mulaţi pe ei înşişi!

am să te strâng în braţe până îmi vei intra sub piele
să-mi dăruieşti din nou rostul
rostul cuvântului
şi cuvântul în sine
locul tău nu e acolo
este în mine
împreună putem naşte lumi de poveste şi visare,
iar apoi, ne putem odihni
sub inima oamenilor
la umbra rostirilor,
carte

Dor de altădată...

Cât de dor îmi este de Adrian Pintea...Dintre toţi, el mi-a fost cel mai drag. Mereu visător şi ireal... Mulţumesc, Vatra Satului...pentru toate amintirile frumoase cărora le dai din nou aripi să zboare senine...






"SUFLETUL TREBUIE MUNCIT ...ASA CUM LUCREZI PAMANTUL,DACA VREI SA CULEGI ROADELE,BADIE!"

Se pare însă că iubirea nu are aceeiaşi măsură. ..

Despre prieteniile şi iubirile adevărate mie îmi place să spun că ele durează atâta vreme cât ne trăieşte sufletul!

Am adunaţi în mine, mulţi oameni care într-un fel sau altul m-au atins, m-au schimbat, m-au ajutat să evoluez ca fiinţă umană, dar dintre aceştia, doar câţiva sunt cei pe care probabil am să îi duc cu mine, în mine... peste tot. Este şi normal să avem preferaţi sau oameni mai mult iubiţi...

Tu...faci parte din ei. Dintre aceia pe care i-am iubit şi îi voi iubi nepământean, ireal...de mult.

Se pare însă că iubirea nu are aceeiaşi măsură.

În timp ce unii încă iubim, alţii ne uită. Sunt legi fireşti ale vieţii. Aşa e să fie. Eu însă, mă încăpăţânez să nu renunţ în inimă la iubirile mele adevărate! Ele sunt cele care au făcut-o atât de mare şi bogată...

Să ai o viaţă frumoasă, dragul meu...Plină de împliniri, de zboruri frumoase, de zâmbete şi iubire! Aceea care trebuie să fie, nu una care doar s-a vrut a fi...



"Uneori iubirea durează, alteori, doare...Nu contează, voi găsi pe altul ca tine...Nu îţi doresc nimic altceva, decât tot binele din lume..."...spuneam în timp ce mai înghiţeam câteva clipe de aşteptare...

Tare m-aş dori şi eu un bătrânel care să "mă repare" să ticăi şi eu normal...a viaţă!

Nu sunt foarte multe lucrurile după care mă dau în vânt, dar filmele care au un mesaj de transmis, mi-au plăcut mereu. Totuşi de la o vreme am învăţat să trăiesc în proporţie de 80% fără televizor, radio sau alte instrumente de legătură cu aşa zisa civilizaţie. Mă doare nespus de mult faptul că ne îndepărtăm de toate cele frumoase, de oameni, de bunătate, de credinţă şi îl îngropăm pe Dumnezeu adânc în noi, în locuri unde nu mai ajungem aproape niciodată. În unul din filmele la care m-am uitat..."Eat, Pray, Love", era un bătrân care trăia în nişte condiţii grele, dar atât de normale pentru el. Iubea viaţa aşa cum e ea şi se bucura de tot. Printre îndeletnicirile sale "repara oameni" cum spun eu. Suflete. Le dădea o rază de lumină şi îi învăţa să meargă pe ea ca pe sfoară. Aveau nevoie de un singur lucru să reuşească. De ei. Doar prin ei înşişi puteau să găsească echilibrul care să îi ajute să facă primul pas şi apoi pe toţi ceilalţi care să îi ducă la capăt...acolo unde se regăseau sau se găseau întâia dată - după caz. Constat încet, încet că viaţa mea e "stricată", "dezaxată", "debusolată" complet, iar eu nu am nici un bătrânel care să mă înveţe să umblu pe sfoară. Poate ar fi mai uşor să îmi atingă cineva inima şi să mă ajute. În general, oamenii spun doar să fii tare sau nu spun nimic, retrăgându-se într-o carapace de unde totul pare mai frumos. Cuvintele sunt din ce în ce mai rare. Gesturile asemenea. Sentimentele? Mă tem că majoritatea sunt doar o stare de beţie în care mă aflu. Lumina aceea de care mă agaţ. Îmi amintesc că atunci când eram mică nu vroiam să cresc deoarece oamenii mari erau mereu trişti, grăbiţi, abătuţi şi complicau totul. Tare mi-aş dori să fi reuşit să rămân copil. Am avut dreptate! Oamenii mari uită să trăiască frumos. Uită să întindă o inimă de ajutor! Dau cu linguriţa, iar apoi iau cu polonicul din tine până la ultimul strop şi te lasă ca şi cum nici nu ai fost vreodată. Filmele însă sunt frumoase. Poţi repara ce e greşit. Poţi lua de unde e prea mult. Viaţa însă, bate filmul, iar în final, doar cei ce ne iubesc cu adevărat ne rămân.

Totuşi, tare m-aş dori şi eu un bătrânel care să "mă repare" să ticăi şi eu normal...a viaţă!

Opriţi planeta, vreau să cobor...


 (Sursa foto: internet)
Privind la cum aleargă timpul acum şi oamenii cu el, nu pot să nu observ în asta o competiţite nefirească. Rolul timpului este să alerge. Uneori să stea parcă, dar oricum ar fi e rolul lui să alerge! Rolul nostru ca oameni este să trecem prin timp. Să ne bucurăm de viaţă aşa cum este ea. Să o lăsăm să ne transforme sub dalta întâmplărilor - bune, rele - în suflete mai bune, mai răbdătoare, mai înţelegătoare cu noi şi cei de lângă noi.
Şi totuşi, oamenii se dau la întrecere cu timpul! Îmbătrânesc prea repede, deoarece renunţă prea uşor la visele lor, la copilăria din ei, la lucrurile mărunte din jur, iubire şi oameni.
Oamenii încep să îl privească până şi pe Dumnezeu ca pe ceva trecător sau îndoielnic.
Am început să fim mici roboţei care aleargă, aleargă, aleargă, iar la sfârşit cu siguranţă vom observa că viaţa nu este o pistă de alergări viteză ci un parc, în care se culeg şi se plantează flori şi copaci trainici! Florile...sunt acţiunile noastre, emoţiile noastre, zâmbetele, mâna întinsă, iar copacii sunt rezultatul acţiunilor noastre, sentimentele noastre şi copiii - cărora trebuie să le creştem rădăcini sănătoase şi puternice! Majoritatea vor regreta că nu au avut timp să respire alături de cineva în acest parc şi că o mare parte din viaţă a trăit singur deşi a avut mereu alături de cine să poposească. Florile pot să răsară şi întâmplător, dar uneori se ofilesc dacă nu ne oprim asupra lor.
Oamenii nu mai au timp pentru nimic important: copii, soţ/soţie, iubit/iubită, părinţi, familie. Uneori toate acestea devin simboluri de decor sufletesc asupra cărora ne oprim doar să ştim dacă ne mai sunt alături şi ne punem iarăşi pe fugă de parcă însuşi timpul ne-ar alerga cu biciul din spate!!!
Nici măcar iubirea nu mai are timpul ei! Nici măcar să fie iubită...
Atunci, am să spun mereu, mereu aceeiaşi frază: opriţi planeta, vreau să cobor în linişte...

fumega a iubire

departe, către casa inimii tale fumega a iubire
puteam să văd de acolo,
din locul unde inima se prelinge peste pleoape,
dar nu mai fac nici un pas
privesc de aici cum noaptea numără din doi în doi
pe mine uitându-mă mereu pe dinafară
nu cred să mă simţi că plec
plec!


INDIFERENŢA UCIDE CU CUŢITUL de RAMONA SANDRINA

În Focşani, a murit un preot. Preotul Tudor Marin. A fost un părinte bun, iubit şi respectat, un exemplu în familie, în parohie şi în comunitate. Despre criminal nu am să spun nimic. Oarecum, vinovat nu e numai el. În ultimii ani, noi toţi am învăţat din ce în ce mai des lecţia lui “nu îmi pasă”. Indiferenţa şi pasivitatea ucid încet! Uneori, ucid oameni. Cel mai adesea, însă, ucid morallităţi, culturi, societăţi!
În ciuda ritmului tot mai alert în care trăim, am devenit tot mai absenţi din rânduirea rosturilor societăţii şi astfel, prea ocupaţi, prea informaţi, îi lăsăm pe alţii să hotărască.
Înainte, eram mai buni, mai înţelegători, mai răbdători unii cu alţii. Eram mai apropiaţi de preoţi şi de Dumnezeu. Acum, a ajuns o ruşine să mergi la biserică. Nu dă bine! În unele cazuri, nici măcar nu mai contează cum eşti îmbrăcat. Se merge la biserică de parcă s-ar merge într-un club select. Şi preoţii sunt vinovaţi – s-au îndepărtat de oameni. Şi societatea este vinovată – şi-a pierdut credinţa. Şi statul e vinovat – nu se mai implică în nimic. Doar aşteaptă cu “buzunarele” la vedere.
Familia, nu mai este o dorinţă, o împlinire sufletească, o binecuvântare. Este un obicei. O rutină. Un scop neclar sau poate doar unul social, material. Familia nu mai este o instituţie pilon în societate care să fie prima piatră de căpătâi unui copil, unui tânăr, unui om. Am devenit un fel de castele de nisip. Oamenii nu mai învaţă să clădească şi să lupte pentru ceea ce au clădit. Oamenii năruiesc! Năruiesc copilării, tinereţi, vise, vieţi, societăţi… Se grăbesc să înainteze în tehnologie şi pierd esenţa vieţii: să trăiască!!! Pierd firescul vieţii: credinţa, iubirea, umanul!

Articol preluat de pe Stelian Tănase.ro

Am ajuns o ţară în care suntem copiii nimănui...

În ultima vreme, din ce în ce mai mult îmi revine în minte expresia: "Statul român e o CURVĂ". Problema nu este faptul că este o curvă. Ne-am obişnuit cu asta deja. Problema este că nu mai este nici măcar atât! Nu mai mimează nimic. Decât jocul puterii şi al sclavagismului ideologic. Oamenii, tot ai nimănui sunt.

Am ajuns o ţară în care suntem copiii nimănui. Oameni lăsaţi de izbelişte. În România de astăzi, românii doar scot bani din buzunarele lor pentru a le băga în cele ale statului şi ale acoliţilor săi, iar în schimb, primesc negarea totală a propriilor drepturi. Teoretic, ele există! Practic, ele se obţin. Fiecare după remuneraţie.

Mamele stau acasă cu cei mici, dar nu mai au unde se întoarce sau dacă au, uneori nu au cum. Nu au unde să îşi lase copiii. Nu toată lumea găseşte sau îşi permite bonă şi, nu toată lumea are bunici unde să îi trimită. Cei mici sunt obligaţi să meargă la grădiniţe, dar nu se creează locuri vacante pentru ei. Stai cu rândul şi doi ani de zile până se eliberează vreun loc. Acum, mai nou a fost acceptată şi ABSURDITATEA asta cu clasa pregătitoare! Cel mai mult mă dezamăgesc cadrele din educaţie care susţin că este benefic pentru copii. O fi benefic, dar trebuie să ne gândim şi la ei. Să le âncărcăm de la această vârstă creierul cu atât de multă informaţie mi se pare o cruzime. Oriucm, copiii acumulează informaţie deoarece ei sunt nişte sugative informaţionale, dar să înceapă de la cinci ani să adune, să citească...nu mi se pare normal! Ce mai fac în clasele primare? Care mai este rostul alfabetului şi al învăţătoarei? Va deveni un profesor? Atunci, care mai este rostul profesorului din clasele V-VIII??? Mă rog, dorim crearea unor mici Einstein ca să ne dăruim nouă şi mai mult timp liber în educaţia lor ca şi părinţi. Defapt, asta este!

Unde se vrea să se ajungă cu această educaţie de tomberon în care se aruncă toate experimentele de prost gust şi lipsă de înţelepciune, se mixează rapid, iar la sfârşit, din "umplutură" ce va ieşi...Dumnezeu cu mila!

Românii au devenit cobai! Cobaii unor politicieni de doi bani, a unor oameni de la putere care nu sunt interesaţi să educe, să cultive benefic acest popor ci să îl prostească şi să îl îmbibe în ignoranţă până la anularea ca individ!!!

La televizor ne confruntăm cu aceleaşi şi aceleaşi emisiuni şi persoane care dezbat şi toacă mărunt aceleaşi probleme fără ca de atâţia amar de ani să mai aibă şi o rezolvare de bun simţ a lor!

Dăm bani pentru toate: sănătate, educaţie, infrastructură, dar nu beneficiem de nimic.

Medicamentele compensate din ce în ce mai puţine. Oamenii care suferă de cancer stau cu barda la gât din cauză că multe citostatice sunt scoase. Nu ajunge chinul lor, mai trebuie să îndure şi umilinţa. Sau mai rău...să treacă în rândul morţilor "anonimi".

În educaţie este cum este...se schimbă legislaţia la fiecare mandat de ministru, deoarece fiecare vrea să arate că e mai deştept..., iar tinerii noştri suportă calvarul.

În oraş sau în ţară când mergem, avem mereu impresia că în loc să se construiască, să se facă, se strică, iar banii noştri în loc "să stea" în drumuri frumoase, în localităţi care să apară europene, stau în gropi şi în localităţi care arată ca după bombardamente. Şi, ca şi când nu ar fi suficient, mai sunt şi pline de câini comunitari, mizerie până în gât, iar mai nou NESIGURANŢĂ! Aş mai adăuga, dar cu chirii de sute de euro şi întreţineri mai mari decât leafa cumulată a unei familii!!!

Locuri de muncă nu, economie la pământ, industrie la pământ, agricultură la pământ, educaţie, sănătate la pământ şi totuşi, mai marilor noştri le merge bine cu lefele lor de zeci şi sute de milioane, în timp ce majoritatea se confruntă cu o sărăcie de neimaginat!

Suntem un stat de exploataţi care trăim cu impresia libertăţii. Ni se dă cu linguriţa şi ne-am obişnuit să ne hrănim aşa. Păcat! Suntem urmaşii unor oameni desăvârşiţi, care au crezut în acest popor, iar noi ne îndepărtăm de tot şi toate. Încet şi iremediabil!

Ramona-Sandrina: “Moartea a coborât în biserică!”

Drama părintelui Tudor Marin din Focşani ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru întreaga societate românească. Un clopot al trezirii dacă vreţi, care să fie auzit atât de către cei care se ocupă de destinul acestei ţări, cât şi de către biserici şi oameni.
În ultimii ani, am fost bombardaţi şi invadaţi treptat cu tot felul de emisiuni, reclame, divertisment, desene animate şi filme pline de violenţă, de superficialitate, de comportamente bizare şi nelalocul lor, care nu au de transmis nici un mesaj benefic societăţii, în special copiilor sau tinerilor al căror comportament şi caracter este în formare. Din contră aş spune! Instigă la limbaj vulgar, la bătaie, la ceartă, la violenţă, sub toate aspectele ei. Până şi emisiunile de ştiri devin încet, încet, ceva la care ar trebui să se lucreze cu mai multă înţelepciune pentru a nu deveni o sursă de inspiraţie.
Tocmai pentru că vorbim despre un preot deosebit, care toată viaţa lui a făcut diferenţa între cei asemeni lui şi oameni, nu aş vrea să diminuez deloc rostul firesc şi natural al Bisericii în viaţa enoriaşilor. Atât oamenii cât şi bisericile se îndepărtează treptat de cele  fireşti şi de credinţă. Între ei intervine o răceală, o depărtare, un concurs. Mai mult interesaţi de politică, de pământuri, de strâns bani de la enoriaşi de a se certa între ei (sau între biserici după caz), unii preoţi încep să se îndepărteze şi ei, de oameni. Nu ne mai bat la uşi să ne întrebe despre problemele noastre, să ne spună o vorbă de duh sau să ne înveţe de bine, cum făceau altădată. Societatea uneori ne respinge şi ea. Greutăţile ne copleşesc, unele familii nu mai sunt cele ce erau, iar oamenii se pierd de ei şi de Dumnezeu. Uită calea şi nu o mai găsesc. Ajung să nu mai găsească în ei puterea de a lupta pentru bine. Se simt trădaţi, umiliţi, neînţelesi şi aleg calea cea mai uşoară: nepăsarea, egoismul, ura, violenţa. Răzbunarea, cu alte cuvinte. Pe tot, toţi şi toate! Spun aceste lucruri nu pentru a condamna Biserica su preoţii ci pentru a evidenţia necesitatea  şi importanţa lor în rolul şi formarea unei societăţi sănătoase în primul rând spiritual! Este nevoie de preoţi şi Biserică! Chiar este!
Cât despre criminali, adevaraţii ucigaşi ai părintelui Tudor Marin şi autorii morali ai acestui gest incalificabil sunt defapt toţi aceia care instigă la ură şi intoleranţă în toate mediile societăţii. Sunt aceia care aleg să nu se implice în viaţa celor de lângă ei, când aceştia au probleme. Sunt familiile care uită de adevăratul rost al acestei instituţii, un pilon în formarea oricărui individ, îndepărtându-se de proprii copii pentru bunăstarea materială, părăsindu-i fără să le pese dacă aceştia au sau nu nevoie de ei, de îndrumarea şi dragostea lor. Este statul român care în ultimii ani uită cu desăvârşire de faptul că el ne este şi un părinte care în afară de a ne taxa, impozita şi a ne cere tot felul de “biruri” are şi datoria morală de a se ocupa de noi. De a întoarce obligaţiile noastre prin grija lui faţă de cetăţean! Prin implicare în toate mediile şi nivelele sociale.
De a nu ne lăsa mereu fără insitituţii de educaţie calificate, sănătate, case, servici şi a se spăla pe mâini cu deja binecunoscuta expresie: “nu avem de unde”. În ultima vreme, tinerii nu mai au nici un sprijin din partea nimănui când pun primul pas către viaţa ce ar trebui să fie dacă nu foarte frumoasă, măcar normală.
Aceştia ar trebui judecaţi şi condamnaţi alături de Florin Puşcoiu, om pe care trebuie să recunosc, îl cunoşteam din vedere. L-am văzut des, iar acum nu ştiu dacă reacţia de teamă este una firească. Poate ar trebui să fie una de compătimire. Compătimirea unui om care a ajuns să se piardă de Dumnezeu, de oameni, de cele omeneşti şi de el însuşi. Florin Puşcoiu a fost un om deja îmbibat de violenţă şi ură, dacă el a crezut că prin crimă “luptă” pentru libertate. Din nefericire, acesta este doar un exemplu dureros a ceea ce a devenit sau devine încet societatea românească. O societate pe care unii vor să ne-o întemeieze şi să ne-o lase moştenire ca să ne descurcăm în ea cum ştim – ca într-o junglă cu oameni. De data aceasta, moartea a coborât în biserică! Însoţită de ură şi deumanizare. Mâine, unde o vom întâlni?
Când Dumnezeu este luat în râs să nu ne aşteptăm la crearea de valori ci la distrugerea lor. Păcat! Dacă aceasta este societatea în care trăim aş spune doar: opriţi omenirea, vreau să respir ca să pot să cred în una mai bună pentru copilul meu!

Nichita Stănescu

Iubesc poeţii, dar dintre toţi, el "mi-a cunoscut" sufletul pe de rost...Nichita a fost şi va rămâne mereu cel care a reinventat cuvintele şi emoţiile...

Artiştii sunt defapt aurul şi oamenii la fel...

Un artist valorează pentru noi, mai mult decât aurul. Fără aur putem trăi, dar fără artişti, sufletul nostru s-ar da singur cu fruntea de pământ, până ar muri. Un suflet gol e deja un suflet mort! Maia Morgenstern cu siguranţă este artistul care îmbogăţeşte şi oamenii şi ţara... Mă bucur că nu iubesc bijuteriile!!!

25 iunie 2012

Michael Jackson nu e mort...s-a mutat „pe lângă a doua stea, la dreapta, apoi drept înainte până dimineaţa”.

 Fotografie: Astăzi, am să îţi fac o prăjitură mare, mare cu mere aşa cum îţi place ţie. Îl voi pune pe Petre Pan în mijloc. Şi pe Wendy. Am să îi pun multe mere în mijloc. Toate gândurile mele bune, anii şi dragostea mea faţă de artistul şi prietenul care mi-ai fost şi mi-ai rămas. Uneori, când mi-e dor de tine, de zâmbetul tău...ies afară, ţintesc o stea şi îi spun poveşti. Dacă licăreşte ştiu...ştiu că e steaua unde ai ales tu să te muţi. Cea care te duce pe Tărâmul de Nicăieri unde toţi rămânem copii.
Azi lumea plânge pentru că în urmă cu 3 ani, o eroare medicală ne-a sărăcit de tine. Ca om! Dar lumea nu înţelege un lucru, Mike...tu...nu eşti mort! Tu nu poţi muri! Artiştii adevăraţi nu mor niciodată. Acesta este rolul şi rostul unui artist adevărat: să trăiască cu mult, mult timp după ce el nu va mai fi! Muzica ta, versurile tale şi tu eşti încă pe buzele şi în inimile noastre. Acum, lumea te-a văzut cu adevărat...Peter :). Unii, mai încercăm să îţi legăm umbra de sufletele noastre ca să ştim că ne vei vizita din nou prin lumina ta.
Ai fost un om luminos şi un artist desăvârşit. Ne-ai dăruit atât de multe. ne-ai pus sufletul şi viaţa ta pe tavă, iar unii dintre noi te-au dezamăgit aşa cum au făcut-o toţi. Nu au reuşit să vadă în tine ceea ce erai tu de fapt! Au căutat mereu răspunsuri şi explicaţii la ceea ce au presupus ei că eşti. Nu i-a interesat artistul. Au răstignit omul ori de câte ori au putut. Oamenii talentaţi şi minunaţi sunt persecutaţi asemeni evreilor. Ne este teamă de ei deoarece nu sunt ca noi şi le transformăm viaţa într-un Auschwitz permanent.
Şi totuşi, ei iarăşi uită, că şi din ospiciul cu demoni, îngerii cântă...!!! Tu ai cântat divin, frumos. Ai îndulcit suflete. Ai împărţit buchete întregi de emoţii şi ai născut vise fără de moarte. Pe unii, ne-ai făcut mai buni şi ne-ai ajutat să vedem "...A Better Place
For You And For Me And The Entire Human Race".
Mie mi-ai dăruit dansul şi visele. Speranţa că oamenii pot fi mai buni, chiar dacă te judecă, te îngenunchează şi uneori te ucid. Speranţa că în fiecare om se găseşte un loc unde trăieşte Dumnezeu şi de acolo se poate face Lumină. Mi-ai dăruit credinţa că visele se pot împlini şi mi-ai fost alături mereu. Eţti printre puţinele persoane din lume care nu m-a dezamăgit niciodată şi a dăruit mai mult decât a fcăut-o cineva vreodată!
Îţi aminteşti Mike? Mereu te voi găsi...mi-ai spus cum: „pe lângă a doua stea, la dreapta, apoi drept înainte până dimineaţa”...! Dacă nu voi mai ajunge vreodată la tine să ştii că mi-am pierdut magia şi credinţa în poveşti, iar praful magic de pe pleoape nu mă mai ajută... Atunci, să mă ajuţi din nou aşa cum doar tu ştii să o faci dragul meu prieten din copilărie...
Azi oamenii te îngroapă din nou. Eu vreau însă să le spun că greşesc. Ar trebui să te lase să zbori şi să trăieşti veşnic! Azi în sufletul meu cânţi mai frumos decât ai făcut vreodată. Cânţi dintr-o lume a îngerilor...aceea care ne face să apreciem oamenii mult mai fumos când ei nu ne mai sunt. E dureros să nu mai aud un cântec nou de al tău. Să ştiu că nu vei încărunţi vreodată şi nu te vei bucura d enepoţi...aşa cum îţi doreai. Dar...e minunat să ştiu că ai fost şi ne-ai dăruit fericirea de a te avea printre noi!
Mike zâmbea rar în ultima vreme, dar eu am să mi-l amintesc mereu zâmbind, pentru că aşa l-amm întâlnit prima oară când a coborât din caleaşca fermecată să mă ducă la bal...

Astăzi, am să îţi fac o prăjitură mare, mare cu mere aşa cum îţi place ţie. Îl voi pune pe Petre Pan în mijloc. Şi pe Wendy. Am să îi pun multe mere în mijloc. Toate gândurile mele bune, anii şi dragostea mea faţă de artistul şi prietenul care mi-ai fost şi mi-ai rămas. Uneori, când mi-e dor de tine, de zâmbetul tău...ies afară, ţintesc o stea şi îi spun poveşti. Dacă licăreşte ştiu...ştiu că e steaua unde ai ales tu să te muţi. Cea care te duce pe Tărâmul de Nicăieri unde toţi rămânem copii.
Azi lumea plânge pentru că în urmă cu 3 ani, o eroare medicală ne-a sărăcit de tine. Ca om! Dar lumea nu înţelege un lucru, Mike...tu...nu eşti mort! Tu nu poţi muri! Artiştii adevăraţi nu mor niciodată. Acesta este rolul şi rostul unui artist adevărat: să trăiască cu mult, mult timp după ce el nu va mai fi! Muzica ta, versurile tale şi tu eşti încă pe buzele şi în inimile noastre. Acum, lumea te-a văzut cu adevărat...Peter :). Unii, mai încercăm să îţi legăm umbra de sufletele noastre ca să ştim că ne vei vizita din nou prin lumina ta.
Ai fost un om luminos şi un artist desăvârşit. Ne-ai dăruit atât de multe. ne-ai pus sufletul şi viaţa ta pe tavă, iar unii dintre noi te-au dezamăgit aşa cum au făcut-o toţi. Nu au reuşit să vadă în tine ceea ce erai tu de fapt! Au căutat mereu răspunsuri şi explicaţii la ceea ce au presupus ei că eşti. Nu i-a interesat artistul. Au răstignit omul ori de câte ori au putut. Oamenii talentaţi şi minunaţi sunt persecutaţi asemeni evreilor. Ne este teamă de ei deoarece nu sunt ca noi şi le transformăm viaţa într-un Auschwitz permanent.
Şi totuşi, ei iarăşi uită, că şi din ospiciul cu demoni, îngerii cântă...!!! Tu ai cântat divin, frumos. Ai îndulcit suflete. Ai împărţit buchete întregi de emoţii şi ai născut vise fără de moarte. Pe unii, ne-ai făcut mai buni şi ne-ai ajutat să vedem "...A Better Place For You And For Me And The Entire Human Race".
Mie mi-ai dăruit dansul şi visele. Speranţa că oamenii pot fi mai buni, chiar dacă te judecă, te îngenunchează şi uneori te ucid. Speranţa că în fiecare om se găseşte un loc unde trăieşte Dumnezeu şi de acolo se poate face Lumină. Mi-ai dăruit credinţa că visele se pot împlini şi mi-ai fost alături mereu. Eţti printre puţinele persoane din lume care nu m-a dezamăgit niciodată şi a dăruit mai mult decât a făcut-o cineva vreodată!
Îţi aminteşti Mike? Mereu te voi găsi...mi-ai spus cum: „pe lângă a doua stea, la dreapta, apoi drept înainte până dimineaţa”...! Dacă nu voi mai ajunge vreodată la tine să ştii că mi-am pierdut magia şi credinţa în poveşti, iar praful magic de pe pleoape nu mă mai ajută... Atunci, să mă ajuţi din nou aşa cum doar tu ştii să o faci dragul meu prieten din copilărie...
Azi oamenii te îngroapă din nou. Eu vreau însă să le spun că greşesc. Ar trebui să te lase să zbori şi să trăieşti veşnic! Azi în sufletul meu cânţi mai frumos decât ai făcut vreodată. Cânţi dintr-o lume a îngerilor...aceea care ne face să apreciem oamenii mult mai fumos când ei nu ne mai sunt. E dureros să nu mai aud un cântec nou de al tău. Să ştiu că nu vei încărunţi vreodată şi nu te vei bucura d enepoţi...aşa cum îţi doreai. Dar...e minunat să ştiu că ai fost şi ne-ai dăruit fericirea de a te avea printre noi!
Mike zâmbea rar în ultima vreme, dar eu am să mi-l amintesc mereu zâmbind, pentru că aşa l-am întâlnit prima oară când a coborât din caleaşca fermecată să mă ducă la bal...

15 iunie 2012

Ramona Sandrina Ilie, editor şi ziarist la Vrancea Media, a fost cooptată în echipa scriitorului Stelian Tănase

 

Cotidianul nostru anunţă faptul că, începând de astăzi, scriitorul, jurnalistul şi realizatorul TV Stelian Tănase a decis să o coopteze în echipa sa şi pe Ramona Sandrina Ilie, ziarist şi editor la Vrancea Media. Ramona a impresionat prin talentul său, confirmat şi reconfirmat în ultimii ani, pe diverse bloguri şi site-uri de specialitate.
“Nu cred că poate cineva să îşi imagineze cât de privilegiată mă simt fiind acolo printre atâta persoane de marcă ale peniţei şi intelectualităţii româneşti, emoţiile, bucuria şi responsabilitatea. Îi mulţumesc domnului Stelian Tănase pentru încrederea acordată şi nu în ultimul rând celei care a văzut pentru prima dată în mine un om în care a meritat să îşi investească toată puterea de suport moral şi sufletesc!”
Primul articol postat de Ramona Sandrina Ilie pe blogul lui Stelian Tănase se numeşte “Altă garnitură, aceeaşi Plăcintă” şi poate fi citit AICI !

12 iunie 2012

În 1989, românii nu au avut revoluţie. Nu s-a schimbat nimic. Decât colivia.



Au trecut aproape două zile de la rezultatele alegerilor locale din 2012 şi, după ce am răsfoit câteva cotidiane, am ascultat câteva ştiri, m-am gândit că nu ar fi rău să trag nişte concluzii finale referitoare la alegeri şi la noi ca naţiune.

Ca o primă şi poate cea mai importantă concluzie, am să subliniez faptul că noi ca popor suntem mult mai uşor de adunat, de mobilizat împotriva a ceva, decât pentru ceva anume! Ne place foarte mult ideea de a face un gest din ciudă, ranchiună, decât pentru ideea de a schimba ceva în altceva mai bun, mai solid, mai puternic.

Revăzând câteva aspecte îmi dau seama că era previzibil ca PDL să piardă majoritatea primăriilor şi consiliilor judeţene ca şi răspuns la guvernarea lor proastă şi foarte proastă, dar ceea ce nu mi se pare absolut deloc normal este prezenţa nesemnificativă la vot a populaţiei! Să ai o astfel de guvernare, să treci prin atât de multe frământări, lipsă de decizie în ultimii ani, nemulţumiri legate de politică şi politicieni şi să te prezinţi doar într-o proporţie de nici 50% la vot mi se pare grav şi revoltător!!!

Dintr-un simplu sondaj personal pe un număr de 100 de persoane am tras următoarea concluzie: din cei 50%, 30% au fost persoane implicate într-un partid sau altul şi care au reprezentat interesele de grup, 15% au fost "căpuşele" electorale, adică aceia care au primit sau s-au folosit sub o formă sau alta de mita electorală, iar restul de 5%...asta în cel mai fericit caz, au fost cei care au mers la vot pentru a pune parafa pe o opţiune persoanală în vederea unei reale schimbări! Asta din punctul meu de vedere este extrem, extrem d egrav şi alarmant la nivel de naţiune!

România, din punctul meu de vedere a ajuns într-un stadiu critic de degradare naţională, apropiindu-se cu paşi repezi către falimet! Falimentul demnităţii, intelectualităţii, moralei, culturii, educaţiei şi a individului de sine stătător!!!

Privind rezultatele finale ale alegerilor am tras o altă concluzie interesantă: românii nu au fost pregătiţi de schimbare în 1989. Nu sunt pregătiţi de schimbare nici acum şi nu ştiu dacă vor putea vreodată să se pregătească real pentru aşa ceva!

Revoluţia din 1989 în România, nu a adus libertatea. Nu a adus schimbarea. Nu a adus demnitatea. A adus doar nori negri. A lăsat în urmă familii fără copii, fără părinţi. Familii dezbinate, o ţară din care alte ţări au venit şi au luat tot ce se putea lua fără ca să îi pese cuiva decât celor strict implicaţi în afacerile lichidărilor naţionale! Graniţele nu au fost deschise în scopul libertăţii ci în acela de a se scăpa de noi în număr cât mai mare.

Românii au devenit o mulţime asimilată de o mulţime mai mare unde nu contează altceva decât interesele în grup şi pentru un grup anume!!! Nu mai suntem o mulţime care gândeşte pentru ea ci suntem o mulţime în care creierul este un grup puternic, decizional, iar noi nu suntem decât partea vegetativă, care acţionează doar sub un impuls sau altul!!!

În România, singura Revoluţie adevărată a fost cea din 1848, când într-adevăr schimbarea a fost făcută de persoane vizionare, exemplificative şi demne de urmat. De oameni care au dorit schimbarea pe termen lung în favoarea şi folosul naţional nu propriu. Care şi-au dedicat întreaga activitate şi viaţă unor scopuri reale, unor crezuri persoaânale, dar şi naţionale. Ei erau un grup, dar erau şi parte individuală alături de români. Ne-au reprezentat de la cel mai înalt nivel până la cel mai jos nivel. Nu ne-au trădat interesele. Pentru că ei înşişi se simţeau români, nu le era ruşine să fie români şi să îi reprezinte pe români! Au clădit în urma lor lucruri durabile, puternice, piloni pentru societate - unele fiind şi astăzi exemple în politică şi administraţie, justiţie şi fiscalitate!

În 1989 , românii nu au avut revoluţie. Nu s-a schimbat nimic. Decât colivia. Nu EROII au murit atunci în '89...ci noi toţi. Ne-am sinucis ca naţiune de sine stătătoare! Am renunţat la demnitatea noastră, la nevoia de cultură, educaţie, sănătate, la drepturi! Atunci, o întrebare care apare din raţiuni logice este: pentru ce am luptat atunci?!

După 1989, datoria morală şi civică a fiecărui român care a avut măcar un copil a fost nu de a-i spune cât de rău a fost în comunism sau cât de diabolic a fost Ceauşescu ci, să le explice diferenţele între ceea ce au avut ei şi ceea ce pot avea ei!

Trebuia să le spună că datoria fiecăruia în parte este de a participa activ la orice schimbare, deoarece nu există schimbare mai mică sau schimbare mai mare, mai importantă sau mai puţin importantă.

Trebuia să le spună că schimbarea în sine este un proces important deoarece înseamnă încheierea unei acţiuni pe care noi am considerat-o greşită şi începerea unei acţiuni în care NOI CREDEM!!!

Trebuia să le spună şi să îi înveţe să respecte principiul schimbării. Faptul că nici o schimbare nu se poate împlini fără participaţiune, fără implicare.

Trebuia să le spună cum ei aveau drept de vot, dar nu aveau voie să îşi exprime propria opţiune şi trebuia să clădească în ei "instituţia" respectului de sine şi a celorlalţi.

Absenteismul nu înseamnă altceva decât o lipsă de respect faţă de ceilalţi oameni de lângă tine!
Astfel că nu Ceauşescu i-a împuşcat pe cei din '89! Nu Iliescu a lăsat minerii să ne bată studenţii!!! Nu politicienii sunt vinovaţi de ceea ce trăim noi ci... NOI! Am uitat ceea ce este mai important pentru o societate: respectul, demnitatea, valoarea personală şi naţională!

Noi suntem cei care ucidem visele celor tineri pentru că nu ştim şi nu ne interesează să îi învăţăm să aprecieze ceea ce este corect şi normal în orice societate de drept!

Am uitat să îi învăţăm pe tineri adevărat putere în stat! Care? PUTEREA SCHIMBĂRII!!!
Politicieni şi guverne au fost de când lumea. Şi în 1848. Şi după aceea în comunism. Dar au dispărut. Cum credeţi? Prin schimbare! Prin participare! Prin implicare! Nici o formă de guvernământ nu ar putea exista şi nici un partid nu s-ar putea manifesta dacă noi nu am fi parte a schimbării prin VOT!!!

După revoluţie, tot ceea ce am făcut a fost să permitem aceloraşi oameni să se succeadă la putere. Nu am dat naştere unui adevărat exerciţiu de schimbare. SCHIMBAREA nu a existat niciodată. A existat doar o rotaţie a unor politicieni la cârma guvernării şi atât. Noi nu am fost niciodată la bordul navei. Nici măcar în apropierea bărcilor de salvare. Noi am fost valurile. Şi nici măcar ca şi valuri nu am avut puterea de a schimba direcţia ci am mers noi în direcţia vântului. Am trăit cu falsa impresie că ne va merge mai bine dacă vom pupa ca de obicei tălpile ţărmului, chiar dacă noi nu vom ajunge vreodată să ştim cum este acolo...pe un pământ stabil, solid, puternic care să ne permită să devenim o naţiune exemplificativă şi de sine stătătoare.

Am permis oricui să îşi facă partid şi pentru un ban ne-am vândut opţiunea şi sufletul! I-am lăsat pe Becali, Băsescu şi Diaconescu să devină exemple pentru naţiunea română şi tinerii ei. Aceasta este adevărata noastră degradare! Lipsa de exemple şi de valori. Nu mai avem oameni care să lupte pentru noi. Nici măcar noi nu o mai facem. Ne complacem într-o societate brutală intelectual, tribală la nivel de cetăţeni şi am ales drumul oaselor.

În acest context, singura mea speranţă pentru ţara mea şi a mea ca român este credinţa că Dumnezeu nu şi-a luat mâna de pe noi definitiv şi poate în marea Sa bunătate şi dragoste va înfăptui o minune în fiecare suflet de român, trezindu-i în noi pe toţi cei care au clădit din neamul acesta cândva un popor respectat de ţări mult mai mari şi mai puternice!

Să ne ajute Dumnezeu să ne amintim mereu că nu ne-am născut români fără un scop anume!!!

11 iunie 2012

Relaţiile, o sărăcire a sufletului, în ultima vreme

(Sursa foto: facebook)

În ultima vreme, aud din ce în ce mai multă lume vorbind despre "alegeri" şi "relaţii", despre faptul că foarte mulţi oameni se despart, iar căsniciile şi iubirea nu mai sunt la fel. Că tinerii nu mai ştiu să iubească, iar relaţiile nu mai sunt puternice.
Pe lângă acestea, am mai observat şi altceva. Faptul că oamenii se limitează la visare, la acceptare, la expresia "Cât de mult mi-ar plăcea să trăiesc în lumea aceasta de vis!". Nu ar fi nimic rău în această expresie, doar că, de regulă este folosită referitor la ceva firesc, care aşa ar trebui să fie.

Revenind la problemele de la care am început să scriu, mă gândesc cum ar putea să mai fie căsnicia sau relaţia dintre doi oameni frumoasă şi durabilă, când în ultima vreme oamenii se îndepărtează foarte mult de credinţă, de iubire, de apropiere, de atitudine, de valori? Oamenii şi cu precădere tinerii nu mai au un exemplu al valorii, al eticii, al bunului simţ. Nu mai sunt învăţaţi să respecte, să aştepte, să rabde. Lecţia smereniei este uitată şi luată peste picior. Astăzi, trăim într-o societate a dezbinării, a uitării umanităţii din noi, a îndepărtării. Trăim într-o societate de junglă unde funcţionează sloganul "Dacă eşti bun eşti prost!" sau "Dacă eşti nesimţit şi fără principii, mai multe rezolvi!".

Iubirea, sub toate formele ei este socotită o formă de slăbiciune, nu un dar prin care omenirea ajunge să vorbească o limbă comună. Iubirea este defapt nu slăbiciune ci putere. Nu toţi au tăria de a iubi. Nu toţi pot să aleagă drumul bun şi să rămână pe el. Este mult mai uşor să o iei ocolitor. Este mult mai uşor să rămâi pasiv şi să fii egoist. Lumea se rezumă doar la tine. Nu trebuie să simţi sau să gândeşti şi pentru altcineva sau oamenii de lângă tine. Iubirea poate modela şi schimba conştiinţe şi suflete, societăţi întregi. Ea este defapt cheia tuturor întrebărilor noastre. Răspunsul!

Poate că ceea ce voi spune acum va fi privit cu superficialitate sau voi fi combătută, dar eu cred că noi oamenii nu ştim să ne preţuim visele acelea primele pe care le avem. Toţi pornim în viaţă cu un bagaj de vise, de principii. Toţi aveu un anumit şablon de om pe care îl dorim alături. Cum ajungem la el? Simplu! Nu idolarizând pe cineva, nu făcând din cineva un sfânt, punând un om pe un piedestal ci...trecându-l prin noi înşine! Prin ceea ce suntem noi. Prin ceea ce ne dorim noi. Prin ceea ce iubim noi. Facem un tablou pictat de sufletul nostru şi pornim în căutarea lui. Apoi, se întâmplă ceva ciudat. Chipul, tabloul se pierde. Începem să lăsăm de la noi. Nu mai credem că îl vom găsi pe el...omul care se potriveşte perfect pe inima noastră. Şi, din diverse motive...teama de singurătate, graba în decizii, lipsa de cunoaştere reciprocă, filtrarea greşită a sentimentelor, ne aruncăm cu capul înainte în prima relaţie care pare a fi apropiată sau cea mai apropiată de ceea ce ne-am dorit noi.

Atunci, se întâmplă a doua chestie ciudată în viaţa noastră. Ne dăm seama! Ne dăm seama că am ales greşit. Că am îmbrăcat în viaţă "haina greşită" sau "nepotrivită". Nu este vina nimănui poate decât a noastră. Sau a unor conjuncturi ciudate pe care viaţa ni le scoate în cale. Haina începe dintr-o dată ori să fie prea largă, context în care simţim că suntem ignoraţi, neluaţi în seamă, trataţi superficial, îndepărtaţi încet, încet. Ne simţim singuri, trişti, părăsiţi! Ori, haina începe să fie prea strâmtă. Ne îndepărtăm treptat de ceea ce ne dorim noi pentru noi, ne sufocăm, nu mai avem aerul şi timpul de a respira viaţa.

Indiferent care ar fi motivele sau oricare ar fi contextul...simţim apoi nevoia să ne întoarcem la noi. La ceea ce suntem noi cu adevărat. La principiile noastre. La calea noastră. Vrem să nu ne mai îndepărtăm de ceea ce ne caracterizează şi ne defineşte: sufletul nostru!

În momentul conştientizării, singurul gând care ne vine în minte este acela de a da haina jos, deoarece îmbrăcaţi astfel în viaţă putem deveni străini de noi înşine, de oamenii care ne iubesc, de familie, de tot. Îmbrăcaţi astfel, riscăm să devenim altcineva! Riscăm să ne pierdem definitiv şi să devenim cenuşii şi trişti. Nu poţi să trăieşti viaţa ca şi cum nu ar fi a ta şi, nu trebuie să trăieşti viaţa ca şi cum ai pretinde că poţi fi cineva în care nu te regăseşti deloc!

Atunci, omul îşi reia visele. Căutările sau rămânerile, după caz. Eu cred însă, că orice relaţie trebuie dusă până la capăt. Poate nu cel final, dar acela în care poţi cu siguranţă să spui că mai mult nu puteai face. Cred că nu poţi renunţa la cineva prea uşor doar pentru că te-ai trezit că nu ai ales corect pentru tine. Oamenii nu sunt bagaje! Oamenii sunt fiinţa sensibile, firave şi de cele mai multe ori slabe, chiar dacă găsesc în ei tăria de a trece peste orice. Totuşi, nu poţi trăi nici în compromis la nesfârşit. Şi atunci...eu cred că tot ce trebuie să rămână este ceea ce ne-a adus împreună pe fiecare...destinul şi prietenia!

Viaţa m-a învăţat a nu ştiu câta oara lecţia lui "nu ştiu"...

(Sursa foto: Dominic Davison)

Viaţa m-a învăţat a nu ştiu câta oara lecţia lui "nu ştiu"... "nu ştiu ce va fi mâine", repetându-mi însă mereu faptul, că "ştiu ce e acum".
Iar acum pe lângă toate cele ce nu sunt, este linişte. Nu deplină, deoarece inima mea trăieşte în constelaţii doar de ea ştiute şi mereu cade în ape făcând cercuri, cercuri, iar apoi adunând. E doar linişte. Liniştea cu tine. Aici. Defapt acolo :)...în visul meu. De data asta nu te-am trimis nicăieri cu treabă în vis. Ai şi aşa destulă în viaţa de zi cu zi. Măcar acolo să dormi şi tu liniştit o dată. Aşa că, în timp ce tu eşti adormit eu fac o prăjitură aşa cum îţi place ţie. Uit mereu însă că tu primeşti totul cu zâmbetul pe buze şi nu faci mofturi la nimic. E o prăjitură cu mere proaspete din mărul de lângă casă. Totul e de pe lângă casă. În afară de făină, ulei şi zahăr :). Şi linguriţa de griş de sub mere. Dar nu mai contează. Vorba aia...cine nu are gânduri, îşi face. Aşa şi eu. Însă ştii ce? Bine că nu mai apari tu cu ouăle la cofrag. De data asta le iau eu direct de la cuibar. Că acum pot. Aici eu sunt şefa :). La împărţit litere în lumea viselor. Aştern masa afară şi aşez supica în castron. Din cuptor, răzbate mireasma de prăjitură coaptă, iar puiul e numai bine rumenit lângă legume. Înaintea ta s-au trezit sufleţelele noastre. Numai râset şi gălăgie. Zâmbesc. Aşa răsare soarele cel mai frumos în sufletul meu. Cu un râset de copil. Dacă e şi unul iubit...e soare toată ziua. Când sunt doi...e deja răsfăţ cu bucurie. Dacă ar fi şi mai mulţi, cred că ar fi împlinire. Mereu am visat mulţi copii. Apoi, se aude cum se deschide uşa de la tine, iar sufleţelele strigă: "Tatiiii! Tatiiii!". Şi iarăşi râsete. De data asta trei la număr. La mine în suflet numai Dumnezeu le mai poate ţine socoteala. "Ce dimineaţă binecuvântată!", îmi zic. Ca în familie...În timp ce sufleţeii mei îşi împart râsete, iubire şi joacă eu duc mâncarea pe masă afară. E ora 9:00. Nu ai dormit aşa, demult... cred :). Merg la fântână...şi mă spăl. Iubesc fântâna asta! Tu? Mă spăl pe mâini, pe faţă şi închid ochii spre soare. Nu e foarte cald, dar e destul cât să mă sărute. Doar că nu soarele acela departe. Ci acesta. Aproape. Din sufletul meu. Care oriunde este, îmi încălzeşte sufletul, inima şi viaţa. Am deschis ochii. Ce dimineaţă fericită! Te încadrezi de minune peste tot în gândurile mele, în visele mele, în lumile mele...şi le dai culoare. Viaţă. Dorinţa aceea de a fi eu un om mai bun. Mai puternic. Care să reuşească. Apoi, casacada de lumină a năvălit lângă noi. Sufleţelele! Acum, peisajul nu mai încadra nimic altceva. Niciodată peisajul nu a fost atât de perfect! Ţi-am surâs plină de drag şi iubire, m-ai sărutat pe frunte şi am mers la masă. Veselie.
Dumnezeu creează uneori curcubeul şi pe pământ...în sufletele oamenilor, când acestea sunt pline de culoare peste care adăugăm recunoştinţa unei lacrimi de fericire!
După ce am terminat, ţi-ai pus costumul, ţi-am aşezat cravata şi a fost rândul meu să te sărut pe frunte: "Să îţi fie totul într-un ceas bun!". Ne-am uitat după tine până nu am mai văzut maşina. Am strâns masa. Am scos pătura sub copac. Cărţile, păpuşile, jucăriile şi...a venit rândul meu să alerg sufleţelele prin curte, să ne bălăcim în râuleţ, să ne facem codiţe, să spunem poveşti şi să adormim. Înainte să tragem obloanele pleoapelor, Dumnezeu ne zâmbise printr-un pufişor de nor alb. Se spune că e semn bun. Dacă nu se spune, inventăm noi, iar noi aşa spunem: "E semn bun tati!". Şi credem în el. În semnul bun. Şi în tati. Se pare că e trei la unu. Nu ai încotro. Trebuie să crezi şi tu :). După vreo două ore, ne trezim şi noi. Sufleţelele au mers la râuleţ să se mai joace. E bine. Stau liniştită. La cât e de mare nici o pisică nu se poate înneca :). Sper. Că au luat-o cu ele. Şi câinele la fel. Şi Dumnezeu mai ştie câte păpuşele, jucării, undiţe. Dar e bine. Că nu e departe. Le aud din casă. Defapt râuleţul curge prin faţa porţii. Da, sunt eu prea grijulie. Dar cine nu ar fi cu doi sori atât de frumoşi? Timpul trece repede. Am trebăluit cele ce trebuiau trebăluite. Apoi, când m-am întors de la păsări, am auzit ţipetele sufleţelelor, sunetul maşinii şi portiţa de la intrare s-a deschis. Clar că erau în braţe. Într-o parte şi în alta. Şi clar că toţi trei aveaţi gurile până la urechi. Cum putea atunci să fie a mea? La fel de largă şi fericită. Am păpat. Sufleţelele au adomit. Noi ne-am aşezat în băncuţa aia albă. Toate au un rost, nu? Şi ne-am povestit cum ne-a fost ziua. Ce am făcut. Ţi-am făcut puţin masaj la umeri în timp ce îmi spuneai că te-ai întâlnit cu lume cunoscută. Apoi, ne-am îmbrăţişat. Lumea se îmbrăţişa şi ea cu noi, pentru că erau de toate în preajmă...ţârâituri de lăcuste şi greieri, oacuri de broscuţe, murmure de apă, foşnete de frunze şi gângurituri de păsări.
Cum spuneam, inima mea trăieşte în constelaţii doar de ea ştiute şi mereu cade în ape făcând cercuri, cercuri, iar apoi adunând. E doar linişte. Liniştea cu tine.

"Împreună" suntem o altfel de familie


Nu demult,am scris despre Blogosfera Vrancea, crezând cu sinceritate în faptul că mai mulţi oameni care simt şi gândesc la fel împreună, aceştia pot schimba cu adevărat ceva pentru ei şi societatea din jurul lor.
Am aflat despre implicarea Amaliei în campanie de la colegul nostru de blogosferă, Tudor, iar apoi am citit cu mare bucurie articolul pe blogul lui Adrian, Cristi şi Marius.

Blogosfera Vrancea a fost mereu un altfel de blogosferă. A învăţat din ideea că este una mică şi, prin unitate, implicare şi atitudine a ajuns una susţinută şi apreciată. Aceasta este încă o dovadă a faptului că "unde-i unul e putere", dar unde sunt mai mulţi, puterea se transformă în ceva mult mai eficient!

În ultima perioadă, oamenii s-au înstrăinat unii de alţii. Uită de faptul că noi toţi suntem o mare familie în care fiecare avem un loc al nostru oarecum definit şi de ceilalţi din jurul nostru. "Împreună" a devenit un cuvânt destul de rar folosit. La fel este şi valoare, cultură, umanitate. Poate totuşi, prin campania ÎMPREUNĂ şi prin dovada exemplului din fiecare, vom redeveni mai apropiaţi, mai uniţi, mai plini de sentimente frumoase pentru oamenii de lângă noi fără să stăm pasivi. Pasivitatea este o boală. Să nu o lăsăm să ucidă oamenii din noi şi dorinţa de a fi alături de cei care uneori au nevoie să fim acolo!

Împreună, putem forma o societatea frumoasă, care nu doar speră şi crede în lucruri mai bune ci acţionează pentru a trasnforma fiecare gând în lumină!

Am scris acest articol pentru prietena şi colega mea de blogosferă, Amalia Giurgea, o persoană deosebit de frumosă, talentată, implicată, inteligentă, plină de gingăşie şi frumuseţe interioară, despre care sunt convinsă că a schimbat lumea în ÎMPREUNĂ încă de când s-a născut!

Alături de campania ÎMPREUNĂ!

1 iunie 2012

Blogoziua Copiilor Autişi – Fii şi tu un BlogoOM!

Cuvântul sau noţiunea de “blogosferă” este utilizat şi cunoscut de obicei în lumea online, acolo unde toţi ştim ce puternic poate fi acest cuvânt. Defapt nu este un cuvânt. Este mai mult de atât. Blogosfera este o comunitate. O comunitate mai mică, unde s-au adunat persoane care simt că au mai multe lucruri în comun, că au de oferit şi de învăţat.
Ca să treacă bariera virtuală, blogosfera trebuie să demonstreze că este şi altceva. Că sunt un exemplu frumos şi constructiv pentru comunitatea unde locuiesc. Că se implică şi iau atitudine nu doar prin vorbe ci şi prin fapte. Astfel că, blogosfera se transformă într-un şirag de oameni frumoşi, care încet, încet iau forma unui rotund, a unui cerc, al unui întreg devenind puternici.

 

Aşa s-a născut şi “Blogosfera Vrancea“. A apărut un blog al unui vrâncean care scria frumos, care lua atitudine, care lupta pentru valori. Apoi, a apărut altul. Apoi a apărut un cotidian. Apoi alt vrâncean şi uite aşa, s-au hotărât să dea naştere unei mini comunităţi care au acelaşi scop: promovarea judeţului unde locuiesc, a oraşului Focşani, a oamenilor de marcă şi a celor mai puţin remarcaţi, dar talentaţi şi deosebiţi. S-au hotărât să pună umărul la cultura locală implicându-se în evenimentele de la Biblioteca municipală, donaţii de cărţi şi acte de caritate.

Aşa au ajuns bloggerii vrânceni pe data de 11 Decembrie 2011 la copiii autişti, internaţi în Centrul Prâslea şi Harap Alb, aflat în incinta Şcolii Elena Doamna din Focşani.
Totul s-a întâmplat spontan. O idee frumoasă: să fim Moş celor care au nevoie de noi! Au prospectat ca să afle unde ar fi mai mare nevoie de ei şi s-au decis. Vor merge la copii! Zis şi făcut! Au pus mână de la mână, gând de la gând, suflet de la suflet şi au ajuns la ei. Acolo, bucurie mare şi lecţii de viaţă. Ei dăruiau copiilor, iar copiii îşi doreau să împartă cu ei. Au plecat cu greu, dar fericiţi şi cu gândul să se mai întoarcă.

Azi, 1 Iunie 2012, Blogosfera Vrancea a repetat acţiunea. procedeul a fost mult mai simplu. Acum au adunat direct bani cu care au cumpărat: mâncare, hâinuţe, jucării, obiecte de igienă, rechizite, iar Văcuţa Fulga i-a sponsorizat bucuroasă cu produse lactate pe cei mici, recunoscându-le astfel valoarea şi celor din Blogosfera Vrancea, care prin acţiunile sale de omenie şi atitudine au reuşit să se facă auziţi, văzuţi şi apreciaţi!

Pornind de la această iniţiativă frumoasă a colegilor mei de blogosferă,am demarat o campanie umanitară pentru cei mici, denumită “Blogoziua Copiilor Autişi – Fii şi tu un BlogoOM” care presupune colectarea celor necesare micuţilor de la centru şi anume: mâncare, îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, produse de igienă, jucării, fructe, etc Totul este binevenit! Vârsta copiilor este cuprinsă între 8-18 ani.

Cei care doriţi să ajutaţi sau să ne sprijiniţi, ne puteţi contacta pe pagina oficială de facebook:

BLOGOSFERA VRANCEA sau pe mail:

sandrina_ilie@yahoo.com
BlogosferaVrancea@gMail


sau pe oricare din paginile de mai jos:

Stănica BOSTĂNARU – http://www.thisismyendlessdream.wordpress.com
Cristian FLOREA – http://www.floreacristian.ro
Amalia  GIURGEA - http://douagargarite.blogspot.ro/
Tudorel BEZEA – http://www.staupenet.ro
Gabriel MICU – http://milcovul.ro
Adrian MANGU – http://adimangu.blogspot.ro/
Dan TROFIN – http://patrickdan.blogspot.com
Costel MUSTAŢĂ – http://www.teknoshop.ro
Valerică CRINTEA – http://www.omulvaly.wordpress.com
Mădălin BLIDARU – http://www.blidaru.net
Cristi IRIMIA – http://www.vranceamedia.ro
Robert DRILEA – http://www.econtabil.info
Ana Maria TUFARU
Bogdan DIMA
Ramona-Sandrina ILIE – http://www.ladyallia.blogspot.com

“Spune-mi şi voi uita. Arată-mi şi îmi voi aminti. Implică-mă şi voi înţelege. – John Gay”